Sociologul Mirel Palada: „Sîntem copiii timpului nostru”

Istoric vorbind, starea de libertate este mai degrabă excepția decît regula în societățile umane.

Să fim bine înțeleși. Starea de libertate, nu ideea de libertate.

Oamenii dintotdeauna și-au dorit să fie liberi. Și în bine, și în rău. Dar de la dorință pînă la putirință, drum lung, complicat.

De regulă, coana Istorie, braț la braț cu conu’ Behemot și cu cei trei călăreți ai Apocalipsei: Foamea, Boleșnița și Războiul, și-au dat mîna peste lume și-au ras orice aspirație de libertate a oamenilor. Pardon, nu se poate, nu mai avem pe stoc. Încercați altă dată. Peste o sută de ani. Mai încolo. Acuma nu. Acuma aveți treabă cu noi.

Problema generației noastre, a decrețeilor care în momentul de față sîntem în jur de 50 de ani, plus minus, este că am avut atît șansa, cît și nenorocul să ne cristalizăm ideatic și valoric în anii ’90. Cu accent pe începutul anilor ’90.

Ce s-a întîmplat în anii ’90? Ehehe. Da’ cîte nu s-au întîmplat…

Prin prisma momentului nașterii noastre, am reușit performanța să călărim ambele lumi. Mai întîi am dat cu nasul un pic prin comunism, să știm ce e aia să nu fii liber. Dar nu prea mult, să nu ne strice fengșuiul iremediabil. Iar pe urmă, la momentul cel mai potrivit pentru devenirea noastră, ne-am socializat în anii ’90 întru libertate de-aia gustoasă, autentică, premium, calitatea întîi.

Libertate în marginea anarhiei.

N-aveam noi de unde să știm atunci, căci viețuiam și asta ne ocupa tot timpul. Dar dacă am fi citit ceva teorie, am fi știut că această libertate cvasi-anarhică reprezintă starea specifică primilor ani după răsturnările de regim, cînd se dă reset la realitate, lucrurile sînt brambura, orice e posibil.

Adică libertate. Și în bine și în rău.

Născuți fiind în buza anilor ’70, plus minus, ne-am petrecut adolescența în anii ’80. Cînd erau lucrurile mai nasoale. Și ne-am avîntat întru tinerețe în anii ’90. Cînd lucrurile erau și mai nasoale, dar în cu totul alt fel.

Ah, ce gust aveau anii ’90! Gust de aer puternic, liber. Gust de viață dezlănțuită. Și în bine. Și în rău. Gust de îndrăzneală. Gust de mirare. Gust de descoperire. Gust de naivitate. Gust de indignare, de revoltă.

Gustul primelor strigăte libere, după atîția ani de înnăbușire a vocii. Precum orbul care în mod miraculos își recapătă vederea, la fel și noi. Înainte de Revoluție, voiam să strigăm, să urlăm, să dăm bezmetici din aripi. N-aveam cum. Aveam vocea gîtuită, aripile legate ca la puii de la Gostat. Și, ce să vezi, dintr-o dată am căpătat voce, aripile ni s-au dezlegat. A zburat puiu’ cu ața, cîrîind din toți plămînii. Am scăpat din coteț și ne-am avîntat întru…

Întru ce?

Întru tot soiul de lucruri. Și în bine, și în rău. Gustul anilor ’90 e inconfundabil.

Are și gust de semeție. Și gust de sînge în gură. Și gust de amăgire. Și gust de scîrnă.Și gust de tembelire. Și gust de mineri. Și gust de America. Și gust de MTV. Și gust de PRM. Și gust de rulmenți spre Turcia. Și gust de sărăcie cînd demnă, cînd ruptă-n fund.

Și gust de sucuri de-alea oribil de artificiale, sucuri TEC la dozator. Și gust de bișniță transformată încetul cu încetul, oribil de îngălat, în business. Și gust de Lucky Strike fără, de Pall Mall fără, gust pe care n-o să-l mai întîlnesc eu în viața mea ca atunci. Și gust de călătorii în străinătate. Și gust de refuz al călătoriilor în străinătate și de dat noaptea jos din tren de către grăniceri, căci încă nu eram întru totul acceptați de Occident.

Dar mai ales, gust de tinerețe.

Ah, cum a fost! Ah, cum am fost! Și ce proști am fost că nu ne-am dat seama atunci cum a fost.

Era o sărăcie urîtă. Incomparabil diferită de ce e acum, cînd galantarele sînt pline, hainele sînt de firmă, mașinile sînt din ce în ce mai în rînd cu cele din restul lumii dezvoltate. Pe-atunci nu era aproape de nici unele. Și totuși, în mintea noastră era de toate. N-am eu hîrtie virtuală cîte cuvinte aș putea scoate pe tastatură să încerc să înviu aroma acelor vremuri.

Din punctul de vedere al devenirii noastre, al formării noastre ca oameni, cum ar fi spus în limbaj de lemn propaganda comunistă, a fost și bine, și rău, că am avut parte de această socializare întru libertate.

A fost bine, căci am cam fost prima generație după mult timp care a avut parte de o asemenea bombonică binecuvîntată.

Doamne, ce noroc am avut. Și ce milă mi-e de generația părinților noștri, care au luat în freză în plin trecerea la riscurile democrației cînd erau prea bătrîni, de le-a dat peste cap toată viața, n-au reușit să-și mai revină. Și ce milă mi-e de generația bunicilor noștri, care au avut parte și de război, și de asuprirea primilor ani din comunism, și au stat toată viața cu țigara în colțul gurii, cu pălăria dată pe spate, uitîndu-se în zadar pe cer după americani. Și cînd în sfîrșit, americanii au venit, bunicii noștri erau prea bătrîni, deja cu un picior în marginea gropii.

A fost însă în aceeași măsură și rău, această socializare radicală întru libertate. Pentru că ne-am învățat insidios că asta este starea de normalitate.

Așa trebuie să fie lumea. În buza anarhiei. Cu o doză nesimțit de concentrată de libertate. Și în bine, și în rău. Libertatea, acest drog care creează repede dependență. Mai ales cînd se imprimă pe creiere proaspete, tinere, naive. Numa bune de formatat întru ceva. Întru orice.

Creierele noastre, la tinerețe, sînt maleabile. Biologic vorbind, sînt programate genetic să învețe ce li se oferă atunci. În biologie procesul se numește imprinting. Am fost imprimați, ștanțați, formatați cu ce se întîmpla atunci. Și am ajuns să considerăm pentru tot restul vieții că așa stau lucrurile. Că așa trebuie să stea lucrurile. Că așa e normal.

Ce vorbești tu, neamule? Nyet. Nicht. Nein. Non. Henț. Nu e voie. Stai așa, că nu-i așa. Societatea nu e așa, bre decrețelule bre. Societatea e o sumă de apăsări constante care apasă constant pe viața ta pînă faci ce trebuie, ce ți se impune, ce se cuvine, ce e legal. Ce e aia să faci tu după cum te taie capul? Unde te crezi tu aici? La Revoluție? Laanarhie? În anii ’90? Bagă-ți mă mințile în cap, băi copile băi, că încă mai crezi că orice zboară se mănîncă.

Iac-așa s-au purtat următoarele decenii cu noi, decrețeii naivi care am fost formatați întru libertate sălbatică în anii ’90. Și care chiar credeam că totul e posibil, că năzuința și îndrăzneala și riscul și superbia sînt stări normale, dezirabile.

Anii 2000, încet-încet, au strîns șurubul. Ne-am integrat. Ne-am maturizat. Am început s-o punem pe Macovei la justiție și să măsurăm curbura la banană. Pe urmă am descoperit că nici interacțiunile sociale nu sînt chiar așa, după cum ne taie capul. Nici cele economice. Nici discursul public nu e chiar liber. Chiar poate fi sufocat. Chiar merită să fie sufocat.

Următoarele trei decenii de atunci încolo au însemnat strîngerea lentă, dar inexorabilă a șurubului în jurul gîtlejului generației noastre, învățate cu nărav de libertate slab structurată. Această presiune socială și-a făcut efectele. Și în bine. Și în rău. Am ajuns ce-am ajuns acum pentru că ne-am formatat în anii ’90 și pe urmă am tot suferit încercări diferite de des-formatare și de re-formatare în deceniile ulterioare, cînd structurarea din ce în ce mai apăsătoare a statului dezvoltat și-a pus pecetea pe noi.

Ce se întîmplă zilele astea, toată presiunea pe față ce vine din partea unor instituții din ce în ce mai atotacoperitoare, atotputernice, nu e decît continuarea acestui proces lent de pierdere a libertății început din anii 2000.

Big Brother care ne urmărește din fiecare cameră de supraveghere, din fiecare tranzacție financiară, din fiecare monitorizare automatizată a social media, a venit peste occidentali mai demult, dar peste noi de-abia prin anii 2000. Deja prea tîrziu pentru mințile noastre, învățate cu cvasi-anarhia.

Generațiile venite după noi, cu cît sînt mai tinere, cu atît nu înțeleg despre ce e vorba în propoziție. Nici nu-și dau seama cum erau atunci vremurile. Nici nu înțeleg de ce normalitatea lor de continuă presiune și control a societății pentru noi este ceva aiurea, nefiresc, enervant, demn de evitat, de criticat, de înjurat.

Încetul cu încetul, unii dintre noi, probabil mulți dintre noi ne-am transformat din progresiști în conservatori nu numai din cauza faptului că am trecut dintr-o etapă a vieții în alta – o formă elegantă, indirectă și politicoasă de a spune că încetul cu încetul îmbătrînim.

Conservatorismul nostru din ce în ce mai acru și mai amar este și consecința creșterii acestei presiuni sociale asupra noastră, cu care nu sîntem învățați, nu vrem să fim învățați, ni se ridică pielea pe noi cînd alții încearcă să ne pună zăbală, să ne învețe în jug.

Generațiile occidentale au trecut și ele prin revolta asta, dar cu niște decenii în urmă. Înainte să ne naștem noi. Contestarea autorității în Occident se făcea cînd părinții noștri erau copii. Ah, ce vremuri. Come gather ’round people, Wherever you roam…

Cînd a venit vremea noastră, în Occident deja începea să se pună capac și lor. Cei de-o vîrstă cu noi născuți dincolo de Cortina de Fier deja aveau parte de o stare mult mai conformistă de lucruri. Drept urmare, spre deosebire de noi, ei au fost dresați de Behemot și au devenit mult mai docili în a mușca zăbala vieții de zi cu zi.

Același lucru s-a întîmplat în România după ce noi ne-am formatat. E un decalaj istoric de una – două generații în această privință. Din 2000 încoace, generațiile din România mai tinere decît noi au fost mult mai ușor de dresat. Sistemul, slăvit fie el în atotputernicia sa din ce în ce mai băsistă, și-a recăpătat influența momentan pierdută în anii ’90 și a luat-o de la capăt cu asuprirea formalizată, legitimată.

The Empire Stroke Back. Le-a băgat în cap cu mult mai multă ușurință că așa e normal, că așa se cuvine. Că e bine ca statul să știe tot despre tine, să-ți controleze tot, să-ți umble peste tot.

Pentru noi nu e așa. Libertatea anarhică, atît în bine cît și în rău, cu care ne-am învățat în tinerețe ne face să ni se strepezească dinții ori de cîte ori statul vrea să ne pună zăbală.

Lucru care îi confuzează, dar îi și amuză pe tefelei sau pe occidentalii de-o vîrstă cu noi.

De ce nu muști zăbala? De ce vrei să ții banii cash și nu la bancă? De ce nu accepți controlul social? De ce nu e normal să-ți citească mesajele și corespondența? Ce, ai ceva de ascuns? Fii cetățean responsabil. Lasă-i să te descalțe, să te scaneze, să te pipăie, să-ți pună întrebări ca la interogatoriu. Lasă-i să ți se uite în poșetă, în bagaje, în portofel, în chiloți, în jurnalul intim.

Genială schimbare. Pur și simplu genială. Un dresaj cît se poate de bine făcut. Și pentru mine și mulți cei de-o seamă cu mine, o stare de lucruri cît se poate de enervantă.

Asta e. N-avem ce face. După cum vă spuneam, istoria de fapt nu prea are milă. De fapt, libertatea e mai degrabă o excepție, nu regula. Norocul și ghinionul nostru a fost să nimerim fix în acea îngustă fereastră istorică în care libertatea era regula, aspirația, nu ceva de rușine.

Trebuie să ne învățăm și cu această idee. Lumea într-acolo se îndreaptă. Nu stă ea să țină cont de bîzdîcurile unei generații de decreței din ce în ce mai tembeli la cap, din ce în ce mai bătrîni, din ce în ce mai nesincronizați cu realitatea.

Realitatea noastră e aia, de atunci. Cînd eram tineri și învățam de la realitate ce ne oferea. Acum e altceva. Enjoy Big Brother. Embrace control. War is Peace. Freedom is Slavery. Ignorance is Strength.

Și le place, ăstora mici și pufoși de acum. Mamă, ce le mai place…

O să fie bine. O să fie foarte bine. Beți încet, căci conține fericire.

PS: După cum observați, nu am zis nimic de Ucraina. Nici nu-mi pot permite. Cine sînt eu să-mi dau cu părerea? Părerea mea nu contează.

Și nici măcar nu mă pricep la chestii de-astea: societate, istorie, geopolitică, conflict, război, propagandă, harneală. Și chiar dacă m-aș pricepe, și chiar dacă v-aș zice cum cred eu că stau lucrurile, oricum v-aș spune doar chestii neconvenabile. Niște chestii pe lîngă vulgata mainstream. Niște cunoaștere primejdioasă.

Ce să faceți voi cu ea? Nu aveți voi nevoie de așa ceva, acuma în vremurile astea de război care nu vezi Covidul cum crește cît casa și pericolele sînt aici după colț mereu după colț e un pericol permanent inundații războaie criză n-ai văzut benzina cît s-a făcut și pe de altă parte uleiul neapărat uleiul fiți atenți aici ce se întîmplă s-ar prea putea să fie și atac chimic nu mai spun de ăla nuclear nu ne putem permite să fim iresponsabili the future’s uncertain the enemy is always near. Let it roll, baby. Let it roll…

Drept pentru care nyet. Nicht. Nein. No. Nu vă spun nimic despre Ucraina. Îl las pe Radu Tudor să vă lumineze. El o să vă explice mult mai pertinent ce și cum. Și mai ales ce trebuie.

Beți încet, căci conține cunoaștere permisă. Și Radu Tudor e așa de priceput… Și le zice așa de bine… Și e atît de necesar…

Ghinion.