Povestea în care se regăsesc milioane de români plecați din țară. O asistentă medicală din Iași nu s-ar mai întoarce în spitalele din Italia: „Primii bani pe care i-am făcut au fost 3 euro, după o injecție”

O asistentă medicală din Iași a vorbit deschis despre cea mai grea perioadă din viața sa. A sperat la o viață mai bună și a plecat departe de casă. S-a izbit de greutățile vieții, dar a sperat la un viitor mai bun. După 20 de ani petrecuți departe de casă s-a întors la Iași și spune că nu vrea să mai plece în Italia decât în vacanță

Unii oameni ar trebui să scrie povești atâta vreme cât viața lor e o poveste. Doi ieșeni, ajunși acum în floarea vârstei, ascund o poveste de viață cum rar se întâlnește. S-au cunoscut când erau niște copii și treptat s-au îndrăgostit unul de altul. Zilele au trecut, iar Ionel și Daniela Bălteanu s-au hotărât să-și lege destinele pe viață. S-au căsătorit, iar la scurt timp, în viața lor, a apărut un copil. Pe cât s-au bucurat de mult de venirea pe lume a micuței, cu atât au dat mai tare piept cu viața. Ca în fiecare familie, greutățile au apărut treptat.

Proaspeții părinți și-au dorit un loc al lor, un loc în care să-și crească fericiți copilul. Banii pe care îi câștigau lunar nu i-au ajutat prea mult. Să aibă o casă doar a lor era practic un vis de neatins. Au căutat soluții, iar o vreme acestea au întârziat să apară. Din vorbă în vorbă au aflat că în străinătate se câștigă mai bine. Știau că dacă unul dintre ei va alege să plece departe de casă pentru bani, celuilalt îi va fi greu. Totuși, pentru ca visul lor de a avea o casă să se îndeplinească, au ales să plece.

Decizia care ar fi trebuit să le schimbe radical viața

La vremea respectivă, adică la începutul anilor 2000, Ionel a plecat în Italia, în zona Lombardia.

„Eram tineri, visam la o viață mai bună. Am decis ca Ionel să plece, însă doar pentru un an. Ne-am gândit că banii pe care îi va câștiga în acea perioadă o să ne fie de folos. A trecut un an, însă nu am reușit să facem ce ne-am propus. A mai trecut un an și tot așa”, a spus Daniela.

Departe de casă, viața lui Ionel nu era una perfectă. Muncea pentru soție și pentru copil și aștepta să se întoarcă la Iași, să-și facă condițiile pe care și le doreau cu toții. După doi ani, Daniela a decis să plece în Italia, la soțul ei.

„Aveam 25 de ani și fetița noastră avea 2 ani când am decis că trebuie să plecăm și noi în Italia, la Ionel. Ea creștea fără ca tatăl ei să o poată vedea. A făcut primii pași, a spus primele cuvinte și soțul meu afla de aceste lucruri doar atunci când vorbeam la telefon. Tot ceea ce îmi doream era să merg la soțul meu, așa că am făcut bagajele și am plecat în Italia. Era prima dată când plecam în altă țară și eram entuziasmată știind că acolo mă așteaptă el. Până în acel moment eu locuisem cu părinții mei și simțeam oarecum nevoia să mă desprind de casa părintească, să fiu pe cont propriu”, a spus Daniela Bălteanu.

A plecat spre Italia cu gândul la o viață mai bună

Pentru ca toți trei să poată locui împreună, Ionel a închiriat un apartament în Lombardia.

„Soțul deja închiriase un apartament. În primele 6 luni a fost însă mai greu, lucra doar el, iar toți banii se duceau pe chirie și cheltuielile de zi cu zi. Cum locul de muncă nu era unul stabil, erau luni în care nu aveam cu ce plăti chiria, mai împrumutam ca să putem trăi de la o lună la alta. După acele luni am reușit să obținem permisul de ședere. Am putut să încep și eu să lucrez și începeam în sfârșit să ne simțim mai ușurați, să scăpăm de datorii”, a spus Daniela.

Femeia, după ce a absolvit liceul, s-a înscris la o școală postliceală în Iași. O vreme a lucrat la Institutul de Psihiatrie „Socola” ca infirmieră. Își dorea să devină asistentă medicală și s-a gândit că poate are o șansă să lucreze și în Italia, tot în acest domeniu. Banii pe care îi câștiga departe de casă erau mai mulți, însă viața era mai scumpă.

„Îmi amintesc că primii bani pe care i-am câștigat acolo au fost 3 euro și i-am primit după ce am făcut o injecție unei bătrâne. În România, de 3 euro, să spunem că îți iei trei pâini, dar acolo îți iei una. Am constatat că deși câștigam mai mulți bani, traiul era mai scump. Chiria era mare, prețurile din magazine erau la fel… Am început să învăț limba italiană. Nu a fost foarte greu. Eu am absolvit postliceala în 2001 și îmi doream să lucrez ca asistent medical. Speram că voi putea să mă angajez și într-un spital de acolo, din Italia. În 2007 am rămas însărcinată cu cel de-al doilea copil, iar după 6 luni de la naștere, undeva la începutul toamnei, m-am și angajat ca asistent medical la spitalul din zonă”, a completat asistenta medicală Daniela Bălteanu.

A primit postul la care visa, dar nu i-a fost ușor

Daniela a primit un post de asistentă pentru o perioadă de doi ani la Spitalul de Urgență din Vimercate, Lombardia, pe Secția de Medicină Internă de Urgență și Oncologie. A îngrijit pacienți internați cu patologii diverse, iar în urma unui concurs a obținut postul pe perioadă nedeterminată. Așa a ajuns ca timp de 13 ani să lucreze ca asistent medical în aceeași secție din spital.

„Am fost foarte emoționată la început. Era pentru prima dată când profesam ca asistent medical. Era acea nesiguranță, când simțeam nevoia ca cineva să fie lângă mine tot timpul, ceea ce s-a și întâmplat. Aveam colegi foarte înțelegători, care m-au învățat de la zero tot ceea ce ține de îngrijirea pacientului, de la cum să îi vorbesc până la cum să îi ofer tratamentul. În fiecare zi intram emoționată pe poarta spitalului, gândidu-mă oare ce o să mai învăț în acea zi, ce lucruri noi voi mai vedea, dacă o să mă pot descurca.

Eu m-am angajat când era spitalul vechi, iar doi ani mai târziu, în 2009, am fost transferată în spitalul nou, un spital modernizat după ultimele standarde europene. Eram impresionată de fiecare colț din acel spital, avea un spațiu foarte mare și locuri pentru 600 de pacienți. După ani de experiență am ajuns și eu să-i inițiez pe angajații noi. Am avut un mediu de lucru foarte plăcut și toate condițiile asigurate. Am învățat foarte multe despre această meserie acolo”, a mai completat Daniela.

Încă o despărțire dureroasă

Copii Danielei și ai lui Ionel Bălteanu au crescut. Acum au 21, respectiv 14 ani, fiind vorba despre două fete. Deși au crescut în Italia, fetele au petrecut fiecare vară la bunici, în România. Fetele au revenit în țară în 2018. Pentru soți a fost greu să se obișnuiască cu gândul că trebuie să trăiască departe de ele. După plecarea fetelor, Daniela a început să vină în țară în fiecare lună pentru a fi alături de ele.

„Veneam în țară în fiecare an, până în anul 2020, când din cauza pandemiei am primit concediu în iulie. Când au plecat fetele în țară ca să își continue studiile, cea mare la facultate și cea mică la școală gimnazială, mi-a fost mult mai greu. Plângeam și mă consolau colegii mei. Le-am spus colegilor că vreau ca în fiecare lună să pot pleca timp de o săptămână în țară să le văd. Unii colegii renunțau la câteva zile din concediul lor ca să îmi acopere turele, să pot pleca în România”, a mai spus Daniela.

A spus adio și s-a întors definitiv acasă, la Iași

De-a lungul anilor petrecuți în Italia, cei doi soți au legat zeci de prietenii. Cei doi s-au întors în țară în decembrie 2020 și nu mai plănuiesc să plece în Italia decât în vacanță.

„Soțul meu lucra în transport, în ultimii ani lucra doar noaptea. Eu lucram în ture de 7 ore și de multe ori eram singură acasă. De sărbători trebuia să lucrez și nu puteam veni acasă. Aveam cunoștințe cu care ne petreceam acele perioade. Aveam atât eu, cât și soțul colegi români cu care am legat prietenii. În tot spitalul eram vreo 20 de români, iar la mine pe secție au fost 5 colege românce. Ne-am împrietenit, ne vizitam.

Toți am ajuns în Italia visând că ne vom întoarce în România cu realizări, dar anii au trecut și nu s-a schimbat mare lucru. Nu e ușor deloc să fii departe de casă, îți este dor de cele mai mărunte lucruri. Fiind români, ne împrieteneam ușor. Ne-am înrudit între noi. În momentul despărțirii am plâns și am promis că vom ține legătura, eu îi aștept în România, ei în Italia. O să mă întorc acolo în vizită, dar timp de cel puțin un an vreau să mă bucur de casă, de familie”, încheie ieșeanca.