Minți criminale. Viețile femeilor care au șocat Anglia victoriană

În secolul al XIX-lea, în Marea Britanie și America de Nord, femeile erau considerate „sexul mai slab”. Capacitatea lor de a da naștere copiilor a creat un ideal axat pe căsătorie și maternitate, în timp ce statutul lor supus față de bărbați era reglementat prin lege. În acest context, era considerat că femeile care ucid, comit o dublă infracțiune: împotriva legilor societății și împotriva legilor naturii. Cu toate acestea, astfel de idei puteau lucra și în favoarea femeilor, deoarece cele care se prezentau ca fiind firave și delicate puteau convinge juriul format din bărbați că nu sunt în stare să comită omor, în timp ce pledoariile despre nebunie (în special cele legate de biologia feminină) erau tot mai des acceptate de instanțe.

În același timp, atracția victoriană pentru senzațional împreună cu ascensiunea mass-mediei moderne, au produs o abundentă evidență istorică care oferă o fereastră către viața și ambițiile femeilor din diverse straturi sociale. Unele minți criminale din această perioadă sunt foarte cunoscute și astăzi, însă altele au fost demult uitate. Împreună, ele oferă o reprezentare a vieții și a crimei în epoca victoriană.

Minți criminale în epoca victoriană: Esther Lack

Uciderea copiilor de către propriile mame este considerată o crimă odioasă. Cu toate acestea, în Anglia începutului secolului al XIX-lea, accentul sporit pus pe viața domestică și idealurile feminine a adus multă atenție asupra vulnerabilității biologice a femeilor. Din anii 1820, medicii au început să asocieze comportamentul violent al unor mame cu rigurozitatea nașterii și a alăptării și să le diagnosticheze pe astfel de femei cu „nebunia puerperală”. În anii 1850 și 1860, mamele acuzate de uciderea propriilor copii foloseau adesea această scuză a nebuniei.

Încă din copilărie, Esther Lack (născută Hoare) a suferit de boli fizice și mintale. În 1842, s-a căsătorit cu John Lack, un paznic de noapte, iar cuplul s-a mutat într-un mic apartament în Skin Market Place, Bankside, Londra. Până în 1862, Esther născuse 12 copii, inclusiv tripleți, dar doar 6 supraviețuiseră. Sănătatea ei se deteriorase, suferea de probleme de vedere, dureri de cap severe, convulsii epileptice și ulcere la picioare. Avea nevoie să meargă la spital, dar îi era teamă să fie separată de cei 3 copii mai mici ai săi.

La 22 august 1865, când John Lack s-a întors acasă în primele ore ale dimineții, a găsit-o pe soția sa acoperită de sânge, cât și trupurile fără viață a 3 dintre copiii săi – Christopher (în vârstă de 9 ani), Eliza (4 ani) și Esther (2 ani). În timpul procesului ei la Old Bailey, s-a pus accent pe faptul că Esther încetase de curând să își alăpteze fiica de 2 ani. A fost găsită nevinovată de crimă din cauza nebuniei. Esther a fost trimisă la Azilul Fisherton House din Wiltshire, unde a murit doar două luni mai târziu.

Mary Ann Cotton

Căsătoria pentru femeile din clasa muncitoare era o necesitate economică în Marea Britanie a secolului al XIX-lea, deoarece ele rareori câștigau suficient pentru a reuși să se susțină singure, cu atât mai puțin pentru a-și întreține copiii. Pentru văduve, copiii puteau reprezenta obstacole în calea formării de noi relații. Puțină alinare era oferită prin scheme de asigurări de viață, dacă soții decedați fuseseră prevăzători. Cu toate acestea, astfel de scheme puteau fi exploatate în scopuri malefice.

Mary Ann Cotton (născută Robson), fiică de miner, părea urmărită de ghinion și moarte. Între 1852, când s-a căsătorit cu primul ei soț, și mai 1872, când s-a mutat la 13 Front Street, West Auckland, ea și-a pierdut 3 soți, 6 copii, 4 copii vitregi, pe mama, prietena și iubitul, cu toții presupuse victime ale tifosului, tifoidei sau altor boli grave. Multe dintre victime aveau asigurare de viață, iar sumele de bani ajungeau la Mary Ann.

La 12 iulie 1872, ultimul copil vitreg rămas al lui Mary Ann, Charles Edward Cotton, a murit la scurt timp după ce s-a îmbolnăvit. Mary Ann, gravidă cu copilul ultimului ei iubit, nu ținea secret faptul că i-ar plăcea să scape de el, stârnind suspiciunile mai multor membri ai comunității locale. Când o autopsie a dezvăluit că Charles Edward fusese otrăvit cu arsenic, s-au pus întrebări cu privire la ceilalți membri ai familiei sale care muriseră de-a lungul ultimilor 20 de ani. În ciuda insistenței sale că Charles Edward a ingestat accidental arsenic, Mary Ann a fost găsită vinovată și spânzurată la 24 martie 1873. Ea este considerată prima femeie criminal în serie din Marea Britanie, precum și una dintre cele mai prolifice.

Amelia Dyer

Începând cu anul 1834, în Anglia și Țara Galilor, mamele necăsătorite erau responsabile financiar pentru copiii lor până la vârsta de 16 ani. Fără sprijinul familiei, aceste femei aveau puține opțiuni. Multe plăteau un străin (o asistentă de copii) să aibă grijă de odraslele lor. Asistența de copii era o industrie în mare parte nereglementată, iar în timp ce unele asistente erau femei corecte, altele erau lipsite de scrupule.

Amelia Dyer (născută Hobley) și-a început cariera ca asistentă de copii în Bristol în jurul anului 1868. S-a aflat că aceasta se prezenta sub diverse pseudonime, își schimba frecvent adresa, iar în 1879 a făcut închisoare pentru neglijarea copiilor aflați în grijă. Astfel, poate fi dedus că, încă de la început, ea a fost un asistent de copii fară scrupule și rău intenționată, care primea sume mari de bani de la părinții care doreau să “scape” de copii cât mai repede posibil.

Adevărata amploare a minții criminale a lui Amelia a fost aflată în 1896, după ce s-a mutat în Reading. Între 30 martie și 30 aprilie, în râul Tamisa la Caversham Lock, s-au găsit cadavrele a 7 sugari. Dovezile găsite în locul respectiv indicau că Amelia ar fi avut o legătură. În urma percheziționării casei femeii de către poliție, au fost descoperite chitanțe obținute în urma anunțurilor din ziare, scrisori de la mame și bilete din care reieșea amanetarea hainelor copiilor. Amelia a fost judecată la Old Bailey la 18 mai 1896 pentru uciderea lui Doris Marmon, doar unul dintre sutele de bebeluși pe care probabil i-a ucis de-a lungul carierei sale. Aceasta a încercat să dea vina pe nebunie, însă instanța a găsit-o vinovată, fiind spânzurată la închisoarea Newgate la 10 iunie 1896.