Mi-am cumpărat măști pe 29 ianuarie. Da, am știut

Pe 29 ianuarie am coborât din clădirea în care îmi desfășor activitatea în București, și m-am deplasat pe jos la cea mai apropiată farmacie, de unde mi-am cumpărat măști chirurgicale și vitamina C. Când am întrebat dacă au măști la vânzare, foarte amabilă, farmacista mi-a răspuns că-mi poate vinde și la cutie de 50 de bucăți. În acel moment mi-am dat seama că sunt singurul “nebun” preocupat de epidemia din China.

Aș fi putut cumpăra toate măștile pe care le aveau în stoc, sau toată vitamina C disponibilă, însă mi-a trecut prin cap într-o fracțiune de secundă că scenariul chinez se poate repeta și la noi, situație în care mulți oameni vor avea nevoie de aceste produse.

Eu nu lucrez într-un mediu de risc: nu sunt medic, polițist, pompier, așa că-mi pot asigura destul de bine protecția personală. În urma evaluării m-am rezumat la 10 măști pentru care am achitat în total 4,8 lei, și la un singur flacon de vitamina C.

A doua zi, pe 30 ianuarie, prin intermediul unei video-conferințe, președintele OMS decreta stare de „Urgență de Sănătate Publică de interes Internațional .” Și ce să vezi? Eram singurul telespectator european al acestei conferințe online. Am căscat gura la presa europeană, fără să observ însă reacții deosebite.

În schimb, printr-un ordin prezidențial, SUA și-au mutat personalul detașat, din Wuhan, în alte provincii din China, iar membrii de familie ai personalului diplomatic sub 21 de ani au fost repatriați de urgență.

Știind că Organizația Mondială a Sănătății este o agenție a ONU, îmi reveneau în minte vorbele lui Jim Angleton, fostul șef și fondatorul serviciului de contraspionaj american, care spunea încă din anii ’70 că ONU este înțesată de ofițeri acoperiți, detașați acolo de toate statele acreditate.

Înțelegeți astfel de ce, după mintea mea, faptul că OMS striga acum din toți bojocii că ne aflăm în situația unei “urgențe globale” nu putea fi trecut cu vederea de serviciile de informații ale statelor vestice. Așa că m-am relaxat în așteptarea unei reacții.

Am pierdut luna februarie, din interese economice.
Urmărind derularea evenimentelor, de la o zi la alta, pe parcursul lunii februarie, știrile din presa internațională deveneau tot mai alarmante.

În China dezastrul era în plină desfășurare, cu oameni bolnavi prăbușiți pe străzi, cozi kilometrice la intrarea în spitale, Wuhan-ul izolat, cu trupe militare dizlocate pentru a ajuta medicii civili depășiți de situație, în timp ce, în Europa domnea în continuare o liniște suspectă.

Știind faptul că presa occidentală are prostul obicei de a distorsiona orice mesaj venit dinspre China, pe motiv că acolo “ăia sunt comuniști” mi-am propus să obțin informații nefiltrate, direct de la sursă.

E o chestiune de manual să înțelegi că, prin intermediul relațiilor personale informația capătă altă valoarea, oamenii fiind cea mai calitativă sursă de date, pentru că ei au emoții, trăiri și capacități de analiză specifice pe care un aparat nu le poate genera. Specialiștii numesc asta “HUMINT„

În consecință, la câteva ore diferență am sunat o veche prietenă, care lucrează de trei ani de zile în Hong Kong, pe o poziție importantă în cadrul companiei americane Marriott. Mi-a relatat cu îngrijorare că toate hotelurile din grupul lor aflate în China sunt fie închise, fie au un grad de ocupare foarte scăzut, în timp ce diferența până la 600 de unități, din regiunea ASIA-Pacific, sufereau din pricina epidemiei de Coronavirus. Era pentru prima dată când auzeam așa ceva. Încercam să-mi dau seama, ce pierderi poate contabiliza zilnic compania?

Tot cu această ocazie aveam să aflu că angajații marilor multinaționale cu sucursale în China și Hong Kong fuseseră instruiți să lucreze de acasă pentru următoarele 14 zile, iar 27.000 de angajați ai companiei aeriene Cathay Pacific se aflau deja într-un concediu neplătit de trei săptămâni. Asta se întămpla în primele zile ale lunii februarie!

Oare cei de la Washington ce fac?
Înțelegând că Bill Marriott, directorul executiv al companiei ce poartă numele tatălui său – cel mai mare lanț hotelier din lume – își bea cafeaua cu președintele Trump, era clar că situația din China este binecunoscută la Casa Albă.

Nici nu avea cum să nu fie, mai ales în contextul războiului economic dintre cele două mari puteri, devenit public în urmă cu trei ani.

Păi dacă nu-ți surpaveghezi adversarul, atunci pe cine? La ce bun toți sateliții care orbitează zilnic planeta, și rețelele clandestine desfășurate în spatele “frontului inamic”?

Am așteptat liniștit un semnal de la Washington, dar în loc de mutări inteligente așa cum vezi în filme, Trump m-a lăsat cu gura cascată, afirmând că noul virus trebuie tratat precum o banală răceală.

Cu speranța că ăștia sunt mai inteligenți decât par la prima vedere, am vrut să cred într-un plan secret al SUA de contra-ofensivă, dar cu fiecare zi care trecea am înțeles că singura lor apărare era “selecția naturală.”

Eram singuri, aproape în voia sorții, și trebuia să ne descurcăm după cum ne tăia capul. Era târziu să mai poți salva ceva în Europa, având în vedere că noul virus colindase deja continentul nostru în lung și-n lat, încă din noiembrie – decembrie 2019. Focarele erau deja active în nordul Italiei, în Austria la Tirol, în Spania, și-n general cam în toate zonele turistice importante, dar de ce să strice niște afaceri profitabile pentru un virus… Eram bolnavi, doar că poporul nu aflase încă.

În martie, toată Europa avea să contabilizeze morții rezultați în urma infectărilor din ianuarie și februarie. Așa se explică explozia de victime din Italia și Spania de după prima jumătate a lunii martie. Dacă privim cu trei-patru spătămâni în spate vom avea tabloul clar al momentului “virusării” Europei și Statelor Unite.

Ce făcea Europa în februarie?
Pe stațiile tv din România se vorbea doar despre alegerile anticipate și noi majorități parlamentare – o meschinărie fără margini.

La Bruxelles, noul comisar european Ursula von der Leyen o ținea langa cu “pactul ecologic european” în timp ce la Londra, Boris cel viteaz, era foarte interesat de problema negocierilor pentru Brexit. Mi-a fost limpede ca lumina zilei: Europa prefera să privească în altă direcție.

S-a întâmplat astfel deoarece, în ciuda avertismentelor venite pe toate canalele, politicienii europeni și americani au sperat că epidemia de Covid-19 va fi sufocată în timp util în China, fără să admită posibilitatea extinderii la nivel mondial.

Dacă Beijingul reușea să stopeze, sau măcar să reducă la minim focarul cu 30 de zile mai devreme, Europa avea șansa s-o fenteze la limită.

Din păcate, după toate modelele matematice, lucrurile nu mergeau în această direcție, Covid-19 fiind mult mai contagios spre deosebire de frații săi din familia SARS.

Cine livrează securitate? continuare