Liviu Vornicu: Cât de oportune sunt atacurile economice împotriva Chinei în prezent?

Analistul Liviu Vornicu, cetățean româno-american cu studii economice atât în România, cât și în Statele Unite, expune pe scurt posibilele efecte ale sancțiunilor economice impuse unor mari puteri.

Criza sanitară din 2020, la care s-a adăugat cea energetică la scurt timp, a dat peste cap economia mondială într-un așa mod încât pare că nu se mai reușește ajungerea la o anumită cadență care să permită predictibilitate. Lamentația generală a multora dintre specialiștii în economie este că statul chinez nu contribuie îndeajuns la creșterea economică globală. Partea surprinzătoare este că mulți dintre acești specialiști provin din țări, cum ar fi Statele Unite și aliații săi, care au făcut tot ce au putut pentru a bloca dezvoltarea economică a Chinei. Chiar în vara acestui an Wall Street Journal publica, pe un ton oarecum tendențios, că “miracolul chinezesc” a luat sfârșit, deoarece modelul economic care a dus țara asiatică de la sărăcie la statutul de mare putere s-a “gripat” prezentând serioase neajunsuri în toate domeniile.

Toate aceste așteptări par a fi ridicole dacă luăm în considerare blocajele economice împotriva Chinei dezvoltate pe parcursul anilor de către guvernele americane. Dacă avem în vedere doar trecutul apropiat se poate observa că sub administrația Trump, războiul împotriva economiei chineze a început la modul cel mai serios posibil. Astfel, o simplă vizualizare a datelor statistice ne arată că tarifele vamale aplicate produselor chinezești s-au ridicat la o valoare aproximativă de 360 miliarde de dolari.

Toate acestea s-au întâmplat chiar dacă un studiu economic din 2019 susținea că intensificarea comerțului cu China a crescut puterea de cumpărare a gospodăriilor clasei de mijloc din S.U.A. cu un impresionant 1.500 de dolari între 2000 și 2007. Mai mult, aceste câștiguri rezultate din prețurile mai mici au fost în mare parte împărțite între toate grupurile de venituri din economie, deși au fost proporțional mai mari pentru grupurile cu venituri mici.

În pofida beneficiilor prezentate de studiul economiștilor americani, creșterea puterii de cumpărare a avut și o parte negativă, ce a constat în pierderea a numeroase locuri de muncă datorită creșterii comerțului cu o țară ce deținea o forță de muncă cu salarii foarte mici imposibil de egalat de piața muncii din Statele Unite. Această competiție inegală a fost o mană cerească pentru propaganda administrației Trump, care a avut posibilitatea să introducă o serie de măsuri protecționiste.

Politica protecționistă a fost continuată și de noul președinte, care a mers chiar mai departe amenințând companiile chinezești cu excluderea de la bursa de valori din S.U.A. în 2024 pe baza legii privind societățile străine promulgată în 2020. Specialiștii au calculat că dacă această măsură de excludere ar fi pusă în aplicare, firmele chinezești ar primi o lovitură de peste 2,4 trilioane de dolari.

Nu se știe încă dacă amenințarea cu excluderea va fi pusă în aplicare, însă în vara acestui an președintele american a semnat un ordin executiv prin care a restricționat investițiile americane în China, Hong Kong și Macao. Totuși pentru unii specialiști în economie acest ordin reprezintă o absurditate dacă se i-au în considerare premizele de bază ale investițiilor americane, ce au fost întotdeauna susținute de presupunerea artificială că piețele deschise sunt o realitate fără obstacole. Deschiderea are sens doar dacă favorizează atât agentul economic, cât și investitorul.

Această măsură de restricționare a fost luată, în principal, pe considerentul că statul chinez ar reprezinta un motiv de îngrijorare pentru Statele Unite prin capacitatea de a exploata anumite investiții străine, inclusiv anumite beneficii intangibile care însoțesc adesea investițiile americane și care ajută companiile să aibă succes, cum ar fi o reputație solidă, asistență managerială, rețele de investiții și de talente, acces la piață și acces sporit la finanțare suplimentară. Mai mult, ordinul a subliniat că diverse investiții ale Statelor Unite pot accelera și spori succesul dezvoltării de tehnologii și produse sensibile în țările care le dezvoltă, ceea ce le ajută să contracareze capacitățile S.U.A. și ale aliaților.

Având în vedere această posibilitate, avansarea acestor țări în domeniul tehnologiilor sensibile și al produselor critice pentru capacitățile militare, de informații, de supraveghere sau cibernetice, cu ajutorul investițiilor americane, ar constitui o amenințare iminentă și extraordinară la adresa securității naționale a Statelor Unite, o stare de fapt care s-ar încadra perfect în categoria „urgență națională”.

O caracteristică deranjantă a acestor acțiuni executive este că ele au tendința a fi percepute drept provocări, care alimentează părțile adverse pentru continuarea conflictului. Pe de altă parte, încurajează China să urmărească o formă de dezvoltare mai autarhică, concentrându-se pe autonomie, pe măsură ce renunță la beneficiile obținute cu ajutorul investițiilor americane. În același timp astfel de politici pot încuraja, de asemenea, o stare de disperare cu puține soluții de rezolvare.

În ceea ce privește acest din urmă aspect, unele tratate de istorie ne oferă un exemplu sumbru. În perioada premergătoare atacului armatei imperiale japoneze asupra Pearl Harbour din decembrie 1941, administrația Roosevelt a adăugat o doză generoasă de discordie, la deja mult complicata etapă diplomatică, pentru a încuraja conflictul. Totodată, pentru a înăbuși eforturile militare ale Japoniei în Asia, mai mulți membri ai guvernului american au susținut din răsputeri politica de strangulare economică a statului asiatic agresor. Cu toate acestea, au fost și membri ai cabinetului, precum secretarul de stat, care erau de părere că vânzările de petrol către Japonia puteau continua, cu condiția analizei atente a fiecărei solicitări în parte.

Potrivit unor istorici europeni ar exista unele teorii care sugerează că președintele Roosevelt ar fi dorit să provoace Japonia să atace S.U.A., pentru a determina Washingtonul să intre în război cu Germania. Chiar și fără aceste teorii neconfirmate, au fost evidente pericolele politicii de strangulare economică, o politică marcată de evenimente precum rezilierea de către Washington a tratatului comercial din 1911, semnarea legii privind controlul exporturilor din iulie 1940, care îl autoriza pe președinte să autorizeze sau să interzică exportul de materiale de apărare esențiale și ordinul din 26 iulie 1941 de înghețare a activelor japoneze în Statele Unite.             Picătura care a umplut paharul a fost interzicerea în vara anului 1941 a exporturilor de petrol către „țările agresoare”, inclusiv Japonia, ceea ce a condus la o criză a resurselor care, în cele din urmă, i-a încurajat pe militariști să lovească. Lipsurile grave provocate de embargoul american coroborate cu sentimentul că oficialii americani nu mai doresc continuarea negocierilor, i-au împins pe liderii japonezi către concluzia că doar printr-o acțiune rapidă mai pot ieși din criză.

Deci, ar fi bine ca cei ce decid acțiunile viitoare ale națiunilor pe care le conduc să nu uite trecutul. În plus, când se discută despre letargia Chinei în ceea ce privește economia globală, ar trebui să se aibă în vedere blocajele continue care o afectează, în special în sectoarele de investiții considerate în prezent cruciale pentru continuarea hegemoniei S.U.A.  De asemenea, o înăsprire a sancțiunilor economice împotriva Chinei ar fi nefavorabilă pentru securitatea globală, deoarece strangularea economică agresivă poate îndulci instinctul de război. Majoritatea specialiștilor în politică externă de pe glob sunt de părere că există posibilitatea ca săptămâna viitoare să avem câteva indicii cu privire la direcțiile către care lumea se va îndrepta întrucât va avea loc o importantă întâlnire la nivel înalt între președintele american și președintele chinez.