Lașitățile din facultățile românești: Calitatea studenților a scăzut constant

România nu mai are nicio Universitate în Top 1000 Shanghai 2023, iar orice încercare de contestare din interior este lichidată, spune Sorin Borza, conferențiar universitar la Universitatea din Oradea. Doctoratele și „interesul național”

În raport cu creșterea alarmantă a deficitelor bugetare sau cu dansul hipnotic al metodologiilor de calcul pe care îl pretinde noua Lege a pensiilor, povestea ierarhizării instituțiilor de învățământ superior poate părea un moft de primadonă. Societatea românească are în mod evident griji mai urgente.

Chiar și proaspăta Lege a învățământului superior (199/2023) promulgată sub patronajul matern al unui ministru cu merite politice indiscutabile s-ar fi strecurat ferită de indignări de operetă dacă nu ar fi iritat o parte a publicului cu pretenții intelectuale – în principal prin eternizarea în funcții a unor rectori a căror reziliență la butoane avea să ilustreze cu asupra de măsură că nimic nu funcționează mai armonic în mediul academic românesc în afara exercițiilor de vasalitate profitabilă.

Cred că retorica pițigăiată contra „totalitarismului academic”, leit-motiv critic al unui document împănat cu erori grave, ar fi pierdere de vreme. Mi se pare inutilă orice glossă tematică atât timp cât (pentru oricine n-are răbdare cu ieremiade provinciale) e evident faptul că cei care ar fi avut autoritatea morală și instrumente practice de a schimba ceva nu au livrat până acum decât delimitări politicoase. Motiv pentru care nu-mi provoacă nicio plăcere plimbarea cu aer sfătos a unor sentințe care cântă prohodul educației în „biata țărișoară”. După cât am reușit eu să văd, clișeul pietrificării în funcții a gestionarilor de doctorate (despre care avem date clare și dovezi cu carul) îl scoatem de la naftalină doar atunci când se împiedică de el „interesul național”.

Mediul universitar are aceleași boli ca societatea românească

Reforma educației și „România educată” (proiectul prezidențial) au primit suficiente diagnoze critice încât orice analiză sociometrică sau grupaj de date nu ar face decât să dea apă la moară unor acuze de subiectivism interpretativ.

Cifrele nu spun, până la urmă, prea multe, fiindcă lectura lor se face mereu într-un unghi de fugă pe care îl putem (sau nu) lua în considerare.

Fără să ridic aici pretenții analitice cu fundament științific, vreau doar să observ că, dincolo de diverse neajunsuri cu caracter specific (domenial), nu găsim în mediul universitar din România boli pe care societatea românească în ansamblu să nu le fi avut.

Ca parte a acestei realități sociale, în oricare dintre universitățile noastre (cu nume mai bun sau mai puțin respectabil) vom găsi plagiat, hărțuire sexuală, corupție, nepotism și, în general orice alte fapte pe care Codul de etică – obligatoriu prin lege și care face parte integrantă din Carta Universității – le încriminează.

Mentalitățile cu care oamenii intră pe porțile universitățile nu se opresc la barieră – ele predetermină colectiv alegeri intelectuale și, mai general, o atitudine față de studiile superioare. Simplist spus – nu cred că e rațional să avem față de universitate așteptări pe care societatea (prin majorități de necontestat) le trădează continuu.

Universitatea nu e „un turn de fildeș” și ar fi o sminteală să ne așteptăm să fie așa fiindcă profesorii și studenții vin din stradă și (uneori prea abrupt) se întorc pe stradă.

„Împăratul e gol”

Elita universitară se mișcă sincron cu imperativele unei clase politice care agită stindardul „interesului general”, dar a pierdut contactul cu asfaltul.

Realități respinse cu documente înnămolite în cifre și inși complet decolați din ograda evidenței – asta e oferta pe care un sistem greoi și politizat o poate face societății românești.

Universitatea se mișcă administrativ într-un cerc vicios și asta merită să fie obiect al unei analize focusate: cei care promit (la nivel guvernamental) soluții vor un cec în alb și resping infatuat orice chestionare a competenței lor strategice. Ei cer disciplină și acțiune consensuală și, dincolo de deschiderea formală pentru dialog, privesc propriile decizii ca efect al unor modelări „științifice” de date.

Nimic din toate astea nu poate „pune batista” peste eșecul masiv de sistem: cei mai buni copii nu aleg să studieze în țară, cercetarea științifică e subfinanțată cronic, criteriile formale de avansare în universitate au înscăunat „birocrația luminată” în cancelarii.

Lista problemelor e mult mai lungă – folosesc aici exemplele doar pentru a ilustra ceea ce întreg mediul academic știe foarte bine: că „împăratul e gol”. Atunci, de ce tac molcom profesorii din Universitate?

Universitatea tace atunci când între zidurile sale se înstăpânește frica

Faptul că Universitatea nu mai gândește e desigur o alegorie critică în tușă caricaturală. Dar ea nu e lipsită de un oarecare realism simbolic de vreme ce majoritatea covârșitoare a universitarilor vor admite fără obiecții de principiu că nivelul mediu al calității studenților a scăzut constant în ultimii 30 de ani.

Universitatea înseși (centrată pe student?) fixată pe transmitere de abilități are tot mai puțină vreme pentru căutarea adevărului. În mediul academic nu mai respiră o comunitate de cunoaștere – profesorii fac „instructaje” (nu cursuri) fiindcă piața muncii cere și plătește inși care pot executa (la nivelul unor standarde) o anumită sarcină.

Comunitățile de clarificare din universități nu derulează activități (de niciun fel) în afara acestei scheme de principiu dictată politic. E legiferat faptul că în universitate nu se face politică. Însă virajul conceptual al programului după care funcționează educația superioară e un reflex al acestui angajament.

Chiar dacă nu vorbim în cazul anumitor comunități de clarificare de o rudimentară „punere a științei în slujba unui regim politic” (vezi nazismul sau comunismul) rolul lor în cadrul societăților procedurale nu e deloc lipsit de consecințe.

Există autori care privesc preocuparea pentru analiza cantitativă ca pe un simptom al „colonialismului intelectual” eurocentric (Fals Borda, O. și LE Moro-Osejo, 2003) sau interpretează relațiile între lecturile algoritmice ale datelor de cercetare ca formule post-feudale menite să reproducă ierarhii premoderne de putere. (Habermas 1962, Neckel 2019, Borza 2022).

Politizarea mediului academic (fie și prin simpla cooptare a conducerii universităților în guvern sau în Parlament) nu e un fapt lipsit de efecte: între membrii de rând ai corpului academic și cei care ocupă poziții de autoritate publică ia naștere o diferență de putere semnificativă.

Pe fondul acesteia, spațiul de exprimare liberă a alternativelor de opinie este redus dramatic. Limitarea de câmp a discursului de contestare sărăcește grav viața academică. Universitatea tace atunci când între zidurile sale se înstăpânește frica. Nu ne putem aștepta ca un asemenea diagnostic să fie popular, dar previzibila lui lipsă de rating nu e nici pe departe o dovadă suficientă că ar fi fals.

O iluzie a competenței generalizate

Ce cred că poate fi la fel de grav și apare îngrijorător pe fondul posibilităților oferite de noile tehnologii (în primul rând creșterea puterii de computație) – problema alinierii (Bostrom, N. 2014) – mai precis rafinarea instrumentarului de desființare sistematică a discursului de contestare în comunitățile de cunoaștere.

Universitățile concurează dintotdeauna, dar acum o fac în terenul unui consens metodic care le condiționează poziția de prestigiu. Știința geloasă are indicatori unidimensionali (impact, relevanță scientometrică) și nu mai lucrează aproape deloc în afara metodologiilor validate.

Universitatea nu mai este de-acum un loc al dialogului polifonic, ci un cor indistinct ai căror membri nu își permit să rateze partitura.

„Echipe de cercetare” publică studii colective și nimeni nu sesizează ridicolul situației în care avem „cercetători” care au două articole științifice pe săptămână (desigur numărul mediu de autori la aceste „producții științifice colective” este și el din 2 cifre).

Posibilitatea de a cânta fals e redusă, la drept vorbind cine vrea poate chiar să mimeze participarea la concert – e suficient să miște buzele. Faptul că instrumente procedurale la îndemână (chat GPT, dar nu numai) permit aproape oricui să propună soluții pentru probleme care implicau până nu demult grade avansate de cunoaștere are efecte perverse.

Pe baza unor „rețete” simplificate orice veleitar poate obține alternative imediate pentru nevoi (reale sau închipuite) care cereau în trecut un volum considerabil de efort.

Odată cu generalizarea tehnologiilor moderne de calcul și pe fondul unei recalibrări normative a judecăților comune (facem mai degrabă „ceea ce e corect” și nu neapărat „ceea ce e bine” ), societatea se confruntă cu o provocare fără precedent: iluzia competenței generalizate subminează un model ierarhic de societate structurată categorial plecând de la „ce știe cineva”.  Când aproape oricine poate să facă ceva (apelând mimetic la tutoriale), valoarea socială a actului înțelegerii (cum facem cevași mai ales de ce) se pierde.

Cunoaștere pentru prestigiu

Proiectarea universității ca arbitru al unei piețe a prestigiului și calibrarea actului de gândire ca „sinapsă socială” (Cozolino, L. 2014) a permis nașterea unei „științe” care își extrage relevanța din succesul de public. Universitățile au devenit, în acest sens, bastarzi politici ai erei post-adevăr.

Michel Foucault remarca încă înainte de anii 90 interacțiunea puternică între discurs, dinamica puterii și un anumit „regim al adevărului”. Această conexiune întreține în zilele noastre diverse forme de narcisism academic concretizat masiv în autism periferic și vasalitate intelectuală. Producția contemporană de rezultate științifice are loc în spațiul unor laboratoare care impun metode computaționale de interpretare a datelor și întrețin modele mecanice de măsurare a valorii sociale a cunoașterii.

Această modelare procedurală interacțiunilor cu munca de cercetare are reflexe nemijlocite la nivelul mediului universitar și schimbă natura raporturilor omului modern cu adevărul. Nu sunt mulți oameni care fac legătura între propriile drepturi și libertăți politice și modul cotidian în care ne raportăm la cunoaștere și adevăr. Dacă această legătură există totuși, întrebarea „De ce tac profesorii din Universitate?” se dovedește mai importantă pentru viața cotidiană decât ar fi gata să accepte „logica stomacului”.

Așa cum am încercat să argumentez, democratizarea accesului la date nu reflectă un progres efectiv de cunoaștere capabil să asigure indivizilor performanți (în sensul înțelegerii) avantaje reale în competiția socială.

Expresia „democrație a cunoașterii” (Inerarity 2013) circulă azi cu interpretări bazate pe o deplasare radicală de accent: e vădit faptul că interesul Universităților e îndreptat spre acea cunoaștere care produce efecte nemijlocite în planul interacțiunii sociale și numai în subsidiar spre o cunoaștere care fixează o înțelegere a lumii (ca act al spiritului) ori un raport temeinic cu adevărul.

Indivizii și-au schimbat treptat poziția față de cunoașterea și cercetarea fundamentală tocmai pentru că valoarea socială a actului de descoperire a adevărului pare în continuă scădere. „Crahul adevărului” pe piața cercetării științifice nu e un diagnostic lipsit de consecințe în spațiul cotidian: democrația înseși are de răspuns unor provocări pe care societățile din trecut nu le cunoșteau”.