Jurnalistul Ion Cristoiu: „Revoluția cîntată și dansată”

Prima etapă a Revoluției cubaneze – o spun toți cubanologii – (apropo, de ce nu sînt pe lumea asta și românologi?) e marcată de obsesia lui Che Guevara privind Omul nou. S-au scris multe lucruri despre motivele plecării lui Che ca să facă noi vietnamuri, deși avea în Cuba o funcție bună. S-au invocat conflicte chiar cu Fidel Castro, iscate din divergențele în chestiunea relației cu Uniunea Sovietică. Fidel Castro a înhămat Cuba la carul Moscovei din motive pragmatice. Înghesuit de marele vecin de la Nord, de Imperiul Răului, cum îi zicea el Americii, regimul castrist n-ar fi supraviețuit în absența Războiului Rece. Dacă te certai cu America, găseai rapid alinare în brațele URSS. Cînd s-a ivit cearta dintre Rusia și China, puteai alege, țară din Lumea a treia fiind, între Moscova și Beijing. Che Guevara contravenea acestei politici, făcute de Castro cu inima strînsă, deoarece și el se împărtășea din idealismul romantic al lui Che. Totuși, ca șef de stat, el avea datoria de a se da peste cap și a salva Revoluția. Astfel că plecarea lui Che a convenit de minune și lui Castro și lui Che. Lui Che, pentru că el nu se simțea de loc în largul său ca birocrat, iar lui Fidel, pentru că se putea apropia de Moscova fără a risca o ruptură cu Guevara. Nu s-a luat în calcul însă un fapt:
Che Guevara nu era cubanez, ci argentinian.

Desigur în anii din Sierra Maestra nu conta dacă ești cubanez sau marțian. Conta că erai bărbos, una dintre condițiile de esență ale Rebelilor. După victoria Revoluției, cînd noua putere trebuia să impună și lucruri neplăcute cubanezilor, naționalitatea a început să conteze. Dar nu numai atît. Între argentinieni și cubanezi, deși amîndouă popoarele sînt din America, există deosebiri, și nu puține. Ca argentinian, Che e serios, sever cu el însuși, dar și cu ceilalți, un tip care refuză desfătarea, alta decît cea întruchipată de muncă. Locuitorii insulei sînt altfel. Îi descrie magistral Pierre Kalfon în Che: Ernesto Che Guevara, une légende du siècle, Edition du Seuil, Paris, 1998:

„Pachanga înseamnă sărbătoare în Cuba. Victoria de la Playa Giron nu a făcut decît să intensifice kermeza care însoțește sistematic fapte deosebite și mari decizii revoluționare începînd din 1959 – reforma agrară, reforma urbană, însușirea mijloacelor de producție… Veselia zgomotoasă, dansul, cha-cha-cha și rumba acoperă protestele provocate de «excesele» CDR care îi pedepsesc, molestează, rețin pe cei care nu se alătură, sau nu o fac suficient de repede, la entuziasmul general. Componenta neagră și mulatră, foarte majoritară în rîndul populației, accentuează izbucnirea de rîs națională, care îi zguduie pe cubanezi la cel mai mic succes anunțat de guvern. Spaniolii, se zice, sînt marcați de sentimentul tragic al existenței. Negrii sublimează acest tragic într-o melopee care trece adesea în extaz și transă, după riturile santeriei africane.

Metisajul cubanez reușit a dat o societate veselă, spontană, extravertită, iconoclastă ocazional, deși cu toată nevinovăția. Cuvintele de ordine politice sînt puse pe muzică, se transformă în sunete, ritmează, sincopîndu-le, marșurile populare. Internaționala devine o conga. În cursul unei sărbători memorabile a ziarului Revolucion, a fost văzut, într-o zi, sub-directorul deghizat în Groucho Marx, cu un exemplar al Capitalului sub braț. Umor sacrilegiu care îi neliniștește pe comuniștii de la Hoy, deciși să pună ordine în anarhia carnavalului. Consilierii «ruși» (adică sovietici) ucraineni, cehi nu înțeleg nimic din aceste comportamente derutante. Ieșiți din cenușiul birocratic care i-a modelat, ei refuză să se lase în voia plăcerii corpului și constată cu groază că în Cuba, după formula lui Guevara, revoluția coexistă cu pachanga. Din momentul în care Castro a proclamat, de exemplu, că această revoluție este socialistă – da, domnilor, socialistă – strada a început să danseze cîntînd:
«Somos socialistas! P’alante! P’alante!» («Sîntem socialiști! Înainte, Înainte!»)

Nimeni nu le-a semnalat sovieticilor că există o versiune tropicală, însorită, a revoluției…
Columbianul Gabriel Garcia Marchez, nu este încă decît un jurnalist necunoscut de la Prensa Latina. «Chiar și după debarcarea de la Playa Giron, scrie el, casinourile au rămas deschise și cîteva prostituate micuțe, fără turiști pierdeau timpul în zonă în speranța că un norocos la ruletă le va salva noaptea.(…) La Havana petrecerea era în toi. Femei splendide cîntau pe balcoane, păsări luminoase pe mare, muzică peste tot.(…) Orașul rămînea un sanctuar al plăcerilor, cu loterii chiar și la farmacie. (…) Nopțile de la Havana și Guantanamo erau întotdeauna lungi și fără somn și muzica de petrecere la comandă se prelungea pînă în zori.»

Puțini sînt vizitatorii străini, reporterii internaționali care să rămînă insensibili la această «fervoare contagioasă»”

Și se mai întreabă unii cum de a supraviețuit decenii regimul Castrist în Cuba.