Jurnalistul Ion Cristoiu: „Puterea Presei a început să slăbească din 1991 deja!”

Se discută mult în ultimul timp despre Puterea Presei. Și se cocnhide că Presa nu mai are Putere. Cel puțin Puterea din primii ani postdecembriști.
Cu 32 de ani în urmă, pe 31 iulie 1991 publicam în Expres Magazin amplul comentariu, Puterea presei şi puterea corupţiei. Esența acestei proze politice, prezente în volumul meu recent apărut la Editura Martorul Clipei, sub titlul Cui e frică de Mareșalul Antonescu ar putea să surprindă pe mulți. Puterea Presei începe să slăbească deja în 1991, al doilea an postdecembrist.
Fragmentele reproduse aici o dovedesc.

Despre Gogol, se spune că îşi ruga prietenii să-i trimită tăieturi din ziare cu fapte absurde din realitatea Măicuţei Rusii. Am putea afirma astfel că Suflete moarte, celebra contabilizare a haosului rusesc, s-a născut şi din presa vremii.

Citind ziarele şi revistele româneşti de azi, te duce gîndul că Gogol ar fi fost bucuros să i se trimită tăieturi şi din ele. Realitatea întrece în multe cazuri fantezia celor mai înzestraţi scriitori satirici. Abuzul de putere, corupţia generalizată, prostia aflată, în sfârşit, liberă de-a se exprima, demagogia lăbărţată, alcătuiesc materia din care presa îşi trage pamfletele, satirele şi denunţările spectaculoase.

Mai zilele trecute, Televiziunea română ne-a înfăţişat ambiţia unor oficialităţi vrîncene de a pune mîna pe celebra cascadă a Putnei. E acesta doar unul dintre sutele, miile de fapte tipice pentru domnia bunului plac în aceste vremuri tulburi, care amestecă la un loc mentalităţile comuniste în stare latentă cu vicleniile capitalismului balcanic. Ar fi o splendidă inutilitate încercarea de a trece în revistă întreaga gamă de întruchipări concrete ale bişniţei ridicate la rang de filosofie existenţială.
Faţă de acest asalt al corupţiei, al bunului plac agresiv, al sfidării bunului simţ, realităţi egalate, poate, doar de vremea NEP-ului sovietic, omul simplu se simte neajutorat.

Izbucniri de protest cu valoare pur literară

Cînd nu-i coruptă, administraţia e neputincioasă. Din cînd în cînd domnul Petre Roman se mînie public împotrivă corupţiei pe cale de generalizare. Izbucnirile domniei sale au mai mult o valoare literară. O dată trecut momentul, mafiile locale îşi reiau liniştite afacerile. Cetăţeanului cinstit, umilit de îmbogăţiţii clipei, i-a mai rămas un singur punct de reazem: presa. Sedus de propoziţia potrivit căreia presa e a patra putere în stat, omul simplu compune epistole pe adresa ziarelor şi revistelor. El se mai iluzionează că un articol împotriva corupţiei, a abuzurilor, a afacerilor dubioase practicate chiar de cei chemaţi să lupte împotriva lor, va avea efect. Bietul cititor nu ştie că presa nu mai are demult nici o putere! În toate ţările civilizate, campaniile de presă duc la îndreptarea unor lucruri, la demisia unor demnitari, chiar la prăbuşirea unor guverne. În România de azi, cele mai violente denunţări din ziare şi reviste trec aproape neobservate. Doar cîte un birou de presă catadicseşte să răspundă printr-o dezminţire searbădă. Dar şi acest lucru se petrece tot mai rar în ultimul timp.

Vremurile cînd presa noastră avea autoritate

Cum se explică fenomenul?
Răspunsul trimite la evoluţia realităţilor noastre postrevoluţionare. Cititorii îşi amintesc, probabil, că în ianuarie trecut, România liberă a făcut pe un ministru să demisioneze şi a trimis la puşcărie pe un fost membru al C.P.Ex.-ului. Era vremea de glorie autoritară a cotidianului condus de domnul Petre Mihai Băcanu, dar şi a tuturor publicaţiilor apărute după Revoluţie. Ziarişti de toate culorile privim azi cu nostalgie la acele vremuri, în care litera tipărită provoca angoase.

Analizând momentele de vîrf ale presei noastre democratice, vom sesiza imediat că fundamentele autorităţii nu se găseau nici în valoarea jurnalistică a intervenţiilor, nici în autoritatea semnăturii, ci într-un element exterior presei: opinia publică. Puterea reacţiona la orice critică apărută în presă nu pentru că înţelegea adevărurile vehiculate, ci pentru că se temea de moarte de mişcările de stradă.

Iată explicaţia crizei de autoritate prin care trece azi presa. Denunţările din ziare şi reviste nu mai au nici un efect, pentru că, spre deosebire de începutul lui 1990, nu mai există o forţă în stare să preia scandalul de presă şi să-l transforme în scandal politic. Am aflat cu toţii de zguduirea provocată în Republica Sud Africană de dezvăluirile unei reviste privind finanţarea de către Poliţie a mişcării zuluse.

Cum a putut avea loc un asemenea scandal?
Foarte simplu.
Pentru că a existat o forţă – Congresul Naţional African – care a preluat dezvăluirile presei şi le-a folosit în scopuri politice. Articolul de presă n-are eficienţă în sine. El joacă rolul de detonator al unui scandal în cadrul căruia o forţă politică îşi atacă adversarul pe baza documentelor făcute public de un ziar sau o revistă. Fireşte, într-o ţară civilizată, simpla dezvăluire din presă poate duce la demisia demnitarului surprins în flagrant delict. Acţionează, în acest sens, cîţiva factori specifici democraţiilor avansate. Unul dintre ei – cel mai important, poate – îl reprezintă conştiinţa omului politic. Educaţia sa, mediul în care trăieşte fac din el un om de onoare. Chiar dacă nimeni nu-l fluieră şi nu-l huiduie pe stradă, el simte presiunea opiniei publice.

Nu contează pentru politician imaginea făurită de presă

În al doilea rînd, un om politic cunoaşte importanţa pe care o are în cariera sa imaginea făurită de presă. Într-o societate avansată, cea mai mică fisură morală poate constitui o piedică greu de înlăturat în calea unui destin politic. Puterea presei devine realitate numai într-o societate în care opinia publică, mereu în stare de veghe, sancţionează drastic orice incorectitudine.

Nu acelaşi lucru se întîmplă la noi.
Comunismul a ţinut pe omul politic departe de judecata opiniei publice. Aceasta n-a jucat nici un rol în ascensiunea sau căderea unui demnitar. De aici ignorarea propriei puteri. De aici absenţa exerciţiului în ce priveşte judecarea omului politic. În alegerile din mai 1990 n-a contat aproape deloc personalitatea candidatului. Cei mai mulţi parlamentari fesenişti s-au trezit aleşi prin simplul fapt de a fi fost înscrişi pe listele Frontului. N-a jucat nici un rol personalitatea lor politică şi morală. Pentru a ajunge în Parlament ei n-au trecut prin examenul necruţător al electoratului.

În aceste condiţii, parlamentarii nu realizează importanţa imaginii făurite de presă pentru cariera lor politică. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre organele locale ale Puterii. Prefecţii, subprefecţii, primarii au fost numiţi de guvern. Ei n-au ajuns în fruntea judeţelor sau localităţilor în urma alegerilor locale. În consecinţă, ei nu realizează rolul important pe care-l are, într-o campanie electorală, aprecierea candidatului de către masa de alegatori.

Nici între cele două războaie mondiale opinia publică n-a reuşit să se instituie într-un judecător intransigent. Mari scandaluri financiare – gen afacerea Skoda – au făcut zgomot un scurt timp, după care s-au stins pentru totdeauna.

Paradoxal, dar în societatea noastră de azi lipseşte forţa în stare să facă dintr-un caz de presă un caz politic. În absenţa unei conştiinţe orgolioase, un demnitar surprins ca afacerist nu poate fi înlăturat decât prin mecanismele politicii: de presiunea diferitelor organizaţii politice şi apolitice, de intervenţia promptă a instrumentelor statului. Un demnitar compromis printr-o campanie de presă ar trebui să fie demis de Guvern. Lucru greu de presupus în România de azi, unde Guvernul n-are nici o autoritate, dar mai ales unde corupţia şi-a întins tentaculele şi prin cabinete superioare. Poliţia, Procuratura, Garda financiară ezită în îndeplinirea propriilor atribuţii. Măcinate de lupte interne, contestate de opinia publică, ele asistă neputincioase la încălcarea legii.

Slăbiciunea presei stă chiar în presă

Ineficacitatea trebuie căutată însă şi în slăbiciunile presei.
Ca şi în cazul partidelor, presa a cunoscut un proces de spectaculoasă fărîmiţare. Alături de ziare şi reviste puternice, reunind serioase forţe jurnalistice, definite prin respectarea deontologiei profesionale, au apărut o puzderie de publicaţii care tipăresc lucruri de un senzaţionalism ieftin, evident, fără întemeiere în realitate. Sumedenia de acuzaţii false au creat un soi de zgomot de fond care pune la îndoială şi intervenţiile perfect verificabile. Cînd despre acelaşi demnitar se scriu atît enormităţi, cît şi lucruri adevărate, nu-i e prea greu aceluia să se apere demonstrînd că presa exagerează sau chiar minte. Mai ales în condiţiile în care multe dintre enormităţile apărute în presă sînt rodul unor subtile intoxicări din partea unor organe interesate.
Ca şi alte instituţii fundamentale, presa depinde aproape în exclusivitate de democraţie. Puterea ei se află în strînsă dependenţă de puterea celorlalte sectoare ale societăţii democratice.