Jurnalistul Ion Cristoiu: „De ce se impune în realismul socialist norma finalurilor cu perspectivă luminoasă?”

Norma: Realismul critic nu oferea personajelor perspectiva viitorului. Realismul socialist se grăbește s-o ofere. Astfel una dintre schemele prin care se concretizează norma deschiderii spre viitor constă în finalurile optimiste. Fără nici o legătură cu logica evoluției sale, personajul principal devine revoluționar în final sau, în multe cazuri, se îndreaptă direct spre viitorul de revoluționar. Romanul Sandei Movilă, Pe Văile Argeșului, publicat în 1950 la Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, are drept personaj principal pe Mihuț Sîrbu din Arnota, copil sărac, ajuns să termine liceul cu mijloace proprii. Finalul romanului e și finalul celor șase ani de învățătură.

Mihuț se întoarce în sat în vacanță. Cînd aceasta se încheie urmează să meargă la București, să se înscrie la Facultate. Prozatoarea ni-l înfățișează însă pregătindu-se să devină revoluționar:

„Dar cei șase ani, războiul și alți ochi mai ageri decît ai lui l-au învățat să deslușească pentru ce se întîmplă atîtea lucruri nepotrivite, dar care au o cheie și cheia asta trebuie să știi s-o întorci, ca să descui multe uși. Cheia asta o are tînărul Dulgheru, pe care așteaptă cu sete să-l întîlnească în toamnă. Lîngă diplomă, în buzunarul de sus al hainei, e un carnețel și în el adresa tînărului Dulgheru luată de la Marinică: «Ion Dulgheru, atelierele Grivița C.F.R. București. Locuința: str. Inginer Pizone No. 3» (în dosul Gării de Nord).

Îl va vedea la toamnă pe Dulgheru și va învăța de la el lucruri care nu sînt în cursurile Facultății. Și acum va afla multe lucruri, cînd va ajunge în satul lui unde va reîntîlni și va privi cu alți ochi copilăria, amintirile și chiar ființele pe care le-a iubit sau le-a urît. Multe lucruri se vor fi schimbat în Arnota, în șase ani, pe care el n-a putut și n-a știut să le bage de seamă în scurtele lui vacanțe. Un lucru e acum limpede, după întîmplarea cu familia Viforanu. O Julia Predoiu, un Iorgu Panait, un Mihalache și un Oanță, pe care l-a întîlnit adineoarei, fac casă bună cu Cormorenii, cu Scarlații, cu Panaiteștii, cu Aizicii și cu alții ca ei, din Pitești. În locul lui Ilie Tabageru crește Lucica, mai înspăimîntîtoare, mai cumplită. Florentina Cocuz, Tanța Popescu, Suzi, Steliana, Marinică și atîția muncitori care trec seara spre gară, cu felinarul în mînă, sau spre depou, care lucrează în atelierul lui Freitag, al lui Garoescu, sau la fabrica de tăbăcărie a lui Mircioiu din Găvana, sînt aidoma cu Revoica și cu Ion Sîrbu, părinții lui, cu Lisandra și cu Radu Giontar, părinții Niculinei și Mărgăritei, cu Fănică, pe care-l tărîște Oanță îmbogățitul, pe jos, șontorog, după căruțele încărcate cu grîu.

Dar uite, el, un băiat amărît, a început să deschidă ochii și nu se poate să nu li se deschidă și altora, și pieptul lui Mihuț se umflă ca foalele, încărcate cu aer proaspăt.

– Ehei, Mihuț, băiete, dă el din cap și vorbește singur ca atunci cînd avea numai unsprezece ani și străbătea în zori lăstările Arnotei alergînd spre cîrciuma domnului Ilie, să te văd cum ai să știi să foloseștei învățătura asta a vieții, în noul și necunoscutul drum?” (Sanda Movilă, Pe Văile Argeșului, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, București, 1952, pag. 367-368)