Jos pălăria! Cea mai veche asistentă de la Serviciul Județean de Ambulanță Iași și-a încheiat aseară ultima misiune! Mărturisiri incredibile din culisele acestei profesii nobile

Astăzi, cea mai veche asistentă de la Serviciul de Ambulanță Iași își ia la revedere de la cei care i-au fost colegi zeci de ani. Ieri a fost ultima tură de noapte. Aceasta a povestit redactorilor BZI ce a trăit alături de oamenii pe care i-a salvat. Doar ea, cea care le-a văzut și le-a simțit suferința.

Astăzi, cea mai longevivă asistentă medicală își ia rămas bun de la colegii săi, după 46 de ani în care a slujit locuitorii Iașului în cele mai grele clipe. Poveștile pe care le-a spus în exclusivitate pentru cotidianul „Bună Ziua Iași” înainte de ultima sa tură de noapte sunt de-a dreptul uluitoare. Cum se comportau ieșenii în urmă cu aproape cinci decenii cu angajații Serviciului Județean de Ambulanță și cum se comportă astăzi? Diferențele sunt extrem de mari.

„Devenisem soră medicală și eram mândria familiei”

Viorica Ștriblea, cel mai vechi angajat al Serviciului de Ambulanță al Județului (SAJ) Iași, a ieșit la pensie. După zeci de ani în care și-a dedicat viața în slujba ieșenilor, aceasta a ales să-și spună povestea. Cu nostalgie și durere nemărginită a spus adio primului și ultimului său loc de muncă.

„În data de 1 august 1973 m-am angajat la SAJ Iași. Terminasem Școala Profesională Sanitară și primisem boneta și halatul alb pe care le așteptam de multă vreme. Devenisem soră medicală și eram mândria familiei mele. De-a lungul carierei mele am luat parte la numeroase schimbări care au avut loc la SAJ Iași. Am prins acele vremuri în care, în loc de mașinile mari pe care le vedeți astăzi, dotate cu toată aparatura de prim-ajutor, existau mașini Dacia Break, dotate doar cu o targă. Trusa noastră de prim-ajutor era extrem de sărăcăcioasă, aveam doar un termometru, aparat de tensiune manual și o trusă pe care o aduceam de acasă”, povestește asistenta medicală Viorica Ștriblea.

Cu ani în urmă, doar dispensarele aveau acces la numărul de urgență al Ambulanței

Asistenta medicală își aduce aminte că în urmă cu mai bine de 40 de ani avea zile în care nu avea nicio intervenție. Singura ei responsabilitate era să meargă la adresele prestabilite și să administreze tratament copiilor cu vârstele cuprinse între zero și un an. Mai târziu, mergea acasă la pacienții care aveau nevoie să facă procedurile de dializă. Când au început să aibă mai multe solicitări, această responsabilitate nu mai era a SAJ.

„Era o perioadă în care în Iași nu erau atât de multe urgențe. Aveam zile în care nu primeam niciun apel. În sala de așteptare croșetam de zor nevoie. Ieșenii nu aveau acces la numărul Ambulanței, ci numai dispensarele sau medicii din apropiere. Noi primeam solicitări numai de la aceștia, doar dacă era o urgență. În rest, era liniște și pace. În acea perioadă, cele mai dese urgențe erau ale femeilor gravide”, mai spune Viorica.

„Oamenii nu mai au respect față de angajații de la Ambulanță”

Femeia povestește că din momentul în care au apărut telefoanele mobile și numărul unic de urgențe a devenit public, situația s-a schimbat radical. În acea perioadă, primeau sute de apeluri false, ieșenii neînțelegând rolul ambulanței. Sunau nu numai de pe telefonul mobil, ci și de pe cel public.

„De la an la an, numărul de solicitări a crescut extrem de tare. Într-o tură putem avea și 15 intervenții. Nici nu ai timp să bei un pahar cu apă, că trebuie să pleci. Din păcate, foarte mulți ieșeni nu cunosc nici astăzi rolul ambulanței. Sunt mulți care sună la 112 și ne așteaptă la domiciliu cu bagajul făcut, cu trimitere de la medicul de familie și ne cer să-i transportăm la spital. Aceștia trebuie să rețină că noi nu suntem taxi. Astăzi, oamenii nu mai au bun simț față de angajații SAJ. Sar la bătaie dacă nu ajungem la timp din varii motive, ne filmează, se ceartă cu noi în timpul intervențiilor și multe altele. Pe vremuri, era alt respect pentru noi. În urmă cu zeci de ani, oamenii nu erau la fel de bolnavi. Astăzi ieșenii suferă de hipertensiune, fibrilație, atac vascular cerebral și multe altele”, adaugă femeia.

Cea mai grea intervenție

Printre poveștile spuse de Viorica cu nostalgie redactorilor BZI, aceasta a strecurat și câteva experiențe pe care nu le va putea uita vreodată. Una dintre ele a lăsat-o cu sechele. A înțeles atunci că meseria pentru care se pregătise nu era atât de simplă cum și-a imaginat.

„Îmi amintesc cea mai urâtă experiență din cariera mea ca asistent medical. Primisem un apel să mergem la Schitu Duca spre a aduce la Iași o gravidă. Ne-am întâlnit la jumătatea drumului cu ea și soțul ei, care o adusese cu mașina. Femeia s-a urcat în mașină și acuza dureri abdominale. Când am urcat-o pe targă, m-am speriat! Am văzut că nou-născutul era gata să iasă afară cu picioarele. În general, când bebelușul iese cu picioarele, este extrem de grav, acesta se poate sufoca. După ce i-au ieșit și mâinile, rămăsese cu capul prins. Noi vedeam afară că întregul corp devenise vinețiu și moale. Atunci am crezut că a murit. Din fericire, nu a fost așa. Acea situație m-a marcat. Viața unui copil a fost salvată de noi”, mai spune asistenta Viorica.

„Împingeam ambulanța ca să mergem mai departe”

Ați văzut mașinile de ambulanță cu ce rapiditate se mișcă prin oraș. Nu era așa și atunci. Mașinile erau ieftine, la fel și calitatea lor. Nu o dată a fost asistenta de la SAJ nevoită să împingă mașina prin nămeți pentru a ajunge la o urgență.

„Înainte, la intervenții mergeau un asistent și un șofer. Un șofer care nu era ambulanțier, practic el nu știa să dea primul ajutor. Aveam intervenții în troiene iarna, ori prin ploaie, nu aveam căldură în mașină și am trecut prin momente grele. De multe ori împingeam mașina și puneam pături pe mine pentru a putea face față condițiilor meteo. Astăzi, situația e cu totul diferită. Astăzi, mașinile sunt mult mai puternice, aparatura este mai performantă, personalul mult mai pregătit și iernile mult mai ușoare. Este mai ușor astăzi să fii asistent pe ambulanță decât atunci. Dacă tineretul de astăzi ar fi muncit în condițiile în care am muncit noi, ar fi fugit de mult. Cu toate acestea, nu am intenționat niciodată să-mi schimb locul de muncă”, adaugă femeia.

„Aproape 46 de ani n-am dormit nopțile și m-am trezit diminețile devreme”

La finalul misiunii sale în serviciul ieșenilor, Viorica a plecat din ultima sa tură cu inima împietrită. Pe de o parte, este fericită că va putea avea grijă de nepoții săi, pe de alta, nu știe cum va arăta viața sa de acum încolo.

„M-am obișnuit să fiu activă, să alerg, să ajut, să mă trezesc dimineața. Mă doare enorm plecarea, dar știu că e momentul să mă retrag. Aproape 46 de ani n-am dormit nopțile și m-am trezit diminețile devreme. Nu am știut ce înseamnă să fii bolnav și să lipsești de la serviciu. Mulțumesc tuturor colegilor mei pentru tot suportul oferit și las în urma mea o generație care sper că ne va face mândri”, a spus Viorica, cu lacrimi în ochi.