Ion Cristoiu: „Tudor Arghezi face un portret genial al procurorului în general, valabil nu numai la vremea respectivă, în 1913, dar şi azi”

Publicistul Ion Cristoiu reia un articol publicat de Tudor Arghezi acum mai bine de un secol în care poetul face un portret al procurorului de atunci în contextul în care Facla, revista la care era colaborator, fusese anchetată şi trimisă în judecată pentru atentat la bunele moravuri.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„În 1913, revista de stânga, Facla, antiguvernamentală (la putere era Ionel Brătianu) şi antimonarhică (anti-Carol I), condusă de N.D. Cocea, e trimisă în judecată de Parchetul de pe lîngă Tribunalul Ilfov la Curtea cu Juraţi sub acuzaţia de atentat la bunele moravuri. Faptul care declanşase ancheta Parchetului şi trimiterea în instanţă îl constituia publicarea pe copertă a desenului intitulat Ruşinea ţigăncii. Tudor Arghezi, colaborator al publicaţiei, înfăţişează astfel în tableta „Procesul revistei ‘Facla’” din Seara, 15 mai 1913, întregul caz:

‘Revista ‘Facla’ a publicat acum câteva luni, pe copertă, un desen care reprezenta figura domnului C. Banu, directorul ziarului ‘Viitorul’, directorul revistei ‘Flacăra’, profesor secundar şi de seminar, deputat şi liberal.

Parchetul, influenţat probabil de efectele vreunei simpatii care nu figurează la dosarul afacerii, a dat revista ‘Facla’ în judecată, şi girantul acestei reviste a fost condamnat, în lipsă, la cîteva luni închisoare. Astăzi procesul ‘Faclei’ se judecă în opoziţie.

Cititorul, fireşte mirat, se va întreba cum se poate ca portretul unui deputat şi profesor să dea loc unui proces la Curtea cu Juri, când îl reproduce o revistă. Este figura domnului Banu atât de primejdioasă încât să facă asupra Parchetului efectul unui atentat? Poate ca surâsul şi barba de Crist a celui mai literat din directorii de ziare, la care scrupulul literar merge până la a-l împiedica să scrie, poate ca această figură de apostol, cu prea puţină chelie, să alarmeze Justiţia? Dar ce-i domnul C. Banu? Anarhist?

Să examinăm puţin gravura ‘Faclei’. Pe pagina întâia a acestei reviste se înfăţişează o ţigancă adorabilă cu mâinile la ochi.

Nimic anormal. O ţigancă, destul de tânără, cu cosiţa încărcată de ‘bani’ pe care voim să-i credem de aur. Pînă aici domnul Banu nu se vede nicăieri. Cel mult de i se găseşte asonanţa numelui în cuvântul subliniat.

Dar ţiganca e întreagă. Privind de aproape, femeia pare nudă, până la un punct. E tocmai punctul incriminat. În loc de o frunză de viţă sau de un evantaliu, desinatorul a crezut că ascunde mai bine ceea ce nu trebuie văzut, subt o figură cu barbă ca a domnului Banu.

Aici e toată gravitatea. Parchetul, fără să se explice destul de clar, a găsit că desenul este «pornografic», şi fiindcă revista «Facla», unde scriu trei jurişti, n-a cruţat de multe ori magistratura, pe care aceşti oameni de legi pretind că o cunosc, girantul revistei a fost osândit ca un atentator la bunele moravuri, ca şi cum el ar fi fost surprins violând o copilă în grădina Cişmigiu, sau în pielea goală şi nebun, pe Calea Victoriei, la orele şase după-amiază. Bunele moravuri la care a atentat revista ‘Facla’ sunt lumina ochiului public şi sunt moravurile excelente, desigur, şi foarte pure – nu este aşa? – ale domnilor şi doamnelor cu ghete americane etc., etc.’

Aşadar, în primă instanţă Parchetul a avut câştig de cauză. Explicaţia trimite la ceea ce revista Facla scria în numărul din 9 februarie 1913, şi anume că pe 8 februarie 1913 publicaţia a primit citaţia pentru 12 februarie 1913. După cum arată un text redacţional din numărul următor, cel din 16 februarie 1913, redacţia a cerut amânare. Cum aceasta i-a fost refuzată, acuzata nu s-a prezentat. A fost condamnat girantul responsabil la 7 luni închisoare pentru atentat la bunele moravuri. Textul redacţional semnalează că afacerea nu era lipsită de conotaţii politice. Facla era o publicaţie de o rară violenţă împotriva lui Carol I. Nu întâmplător, în iulie 1913, ca urmare a plângerii lui Carol I, Tudor Arghezi, Toma Dragu, Alexandru Filimon şi N. D. Cocea sunt condamnaţi pentru ofensă comisă public la adresa Domnitorului la câte 2 ani închisoare şi 10.000 lei amendă în solidar:

‘Magistratura, asupra afacerilor, gheşefturilor şi scandalurilor căreia «Facla» a luminat de atâtea ori, magistratura care a înscris în istoria contimporană a României cea mai ruşinoasă pagină prin sentinţele ei în afacerea tramvaielor comunale, magistratura care se prostituează în faţa tuturor politicienilor, se arvuneşte oricărui samsar şi se face părtaşe la orice escrocherie, magistratura care constituie un pericol permanent pentru onoarea, pentru averea şi pentru viaţa cetăţenilor acestei ţări, această magistratură necinstită, destrăbălată şi cinică încearcă să se răzbune contra noastră. ‘

La Curtea de Apel, procesul e câştigat de revistă. În numărul din 18 mai 1913 şi în cel din 25 mai 1913, sunt publicate pe larg amănunte. Reportajul de la Proces e semnat de Tudor Arghezi în numărul din 18 mai 1913 sub titlul Impresii de şedinţă. Publicistul scrie şi despre primul proces din cadrul şedinţei, cel dinaintea Procesului dedicat revistei, în care Gheorghe Crăciun e condamnat la 5 ani închisoare, pentru tentativă de omor. Iată un fragment din text, formidabilă dovadă despre forţa geniului de a face bijuterii publicistice din orice:

‘Procurorul învinovăţea pe Gheorghe Crăciun de indiferenţă faţă de viaţa omenească. Crăciun iubea o ţigancă şi voia să fie ţiganca a lui. Tatăl ţigăncii e un escroc specializat în operaţia cunoscută la Văcăreşti sub numele ‘Dintr-unul doi’ şi care consistă în a face doi franci dintr-unul singur.

Se înfăţişează ca un dobitoc limbut şi ca o slugă. Gheorghe Crăciun avea figura şi vorba unui om independent şi mândru. Nevinovăţia lui e mult mai mică de fapt decât a ţiganului părinte, care ca să subtilizeze cinci sute de lei lui Crăciun, îi făgăduieşte fata.

După ce i-o refuză, Crăciun scoate revolverul şi găureşte pântecul fetii cu un glonţ. Fata este de faţă, şi gesticulează ca o cocoană, cu un deget mic şi mânjit de muci. ‘

Tudor Arghezi s-a ocupat îndeaproape de proces. Pe lîngă cronica de şedinţă, el va semna în Seara tabletele Procesul revistei ‘Facla’ (în Seara din 15 mai 1913) şi O palmă magistraturii (în Seara din 16 mai 1913). Pe lângă comentarea sentinţei, Tudor Arghezi face un portret genial al procurorului în general (îi spune magistrat), valabil nu numai la vremea respectivă, în 1913, dar şi azi, în 2021, ca şi în vecii vecilor:

‘Juraţii de ieri, care au avut să judece procesul intentat revistei politice ‘Facla’ de către magistraţi, reprezentau opinia publică, lumea în faţa prim-procurorului, reprezentant al moralităţii sociale şi al statului.

Prim-procurorul, în speţă domnul Budişteanu, s-a gândit ce i-ar putea face revistei ‘Facla’, pe care o găsea, în seninătatea sa de arhanghel al Codului Penal, cam îndrăzneaţă; cum ar putea-o face să treacă puţin pe la Palatul Justiţiei, între jandarmi, după ce făcuse mai multe vizite instituţiei, fără să fie poftită.

‘Facla’ criticase, într-adevăr, magistratura, cu o violenţă şi cu un spirit de dreptate încă neobişnuite. Fără să lovească în toţi magistraţii, căci nu toţi puteau fi la fel, revista judecată azi avea în vedere mai ales magistratura centrală, supusă politicii mai direct prin şefii ei, magistratura care ia parte la nedreptăţile omeneşti şi sociale.

Un magistrat are concepţia lui despre lume. El vede în orice om, afară de dânsul, dacă nu un criminal, dar un candidat la crimă. Gesturile vieţii, şi cele mai frumoase sau mai justificate, îi par monstruoase. O definiţie a lui ar fi că universul e o închisoare ce trebuie şi mai bine închisă cu lacăte, cu ziduri, cu baionete. Magistratul are un sentiment de dispreţ pentru cunoscuţii lui, pe care îi aşteaptă ca într-o zi sau alta să treacă pe la ghişeul unde se distribuie bilete pentru buna petrecere în puşcărie.

Îi pare magistratului suspectă iubirea, îi pare suspectă prietenia, îi pare criminală independenţa. Niciodată nu se jigneşte mai profund amorul-propriu al magistratului specialist ca atunci când aude cântându-se libertatea şi bravura. El nu admite îndoială, nu admite o critică a societăţii constituite. Duşmăneşte ideile care depărtează pe oameni de dogme, duşmăneşte gândirea slobodă, rostirea slobodă. Inteligenţa, arta, ştiinţa, toate aceste mijloace de individualizare ale omului, îl scârbesc. Dacă ar avea toate puterile pe care el le visează, lumea ar fi un şes de ruine, cu un magistrat uriaş, îmbrăcat în purpură şi hermină, deasupra, aşezat drăceşte cu bărbia pe mâinile sprijinite în genunchi.

Domnul prim-procuror Budişteanu a şi afirmat-o într-o clipă de sinceritate: ‘Pe noi, magistraţii şi advocaţii, care am trecut printr-atîtea, nu ne mai impresionează nimic’, spune primul-procuror.

Idealul profesional al magistratului model este să se întrebe în fiece zi, cine trebuie sâcâit, cine a scăpat neplictisit până azi.

Atunci magistratul caută, şi găseşte. Acuză un articol literar de crimă de stat; face dintr-un desen artistic o pornografie. Tăgăduie idealul şi-l spurcă printr-o întâmplare. Din filozofie face o fărădelege. Toată cugetarea ia în ochii magistratului însemnătatea juridică a corpurilor delicte, şi i se pare ca o urmă de sânge pe drumul omenirii.

Aşa a făcut domnul prim-procuror Budişteanu cu ‘Facla’. Din idealismul ei întreg, acest magistrat a construit un atentat la bunele moravuri, ceva ca un negoţ de carne omenească. E adevărat că primului-procuror i-au trebuit sforţări reale de cinism.

Juraţii care n-au căpătat hemoroizi pe scaunul c…l, care nu s-au specializat în justiţie, care sunt oameni dintre noi, buni şi răi ca şi noi, oameni înainte de toate şi nu scoici legale retrase într-un întuneric judecătoresc – juraţii au ştiut să dea frazeologiei acuzatoare rangul ei, au ştiut să facă abstracţie de magistraţi, să dea magistratura la o parte şi printr-un verdict negativ să achite revista ‘Facla’, spre binele controlului politic şi social şi spre onoarea opiniei publice, sătulă de minciuni şi manopere, şi doritoare de adevăruri adevărate şi spuse cu toată demnitatea în presa românească.’