Ion Cristoiu: Mihai Eminescu e un model pentru gazetarii de azi prin luarea în serios a muncii de gazetar

Ion Cristoiu scrie în această dimineaţă pe propriul blog despre perioada în care scriitorul Mihai Eminescu activă ca jurnalist în ziarul Timpul. Redăm, integral, editorialul publicat de jurnalistul Ion Cristoiu:

Dialogul cu Ion Spânu despre cartea sa recent apărută Asasinarea lui Mihai Eminescu m-a făcut să reflectez mai mult la Eminescu Gazetarul. Am mai scris că publicistica lui Eminescu nu e pe gustul meu. Nu e în măsura în care e pe gustul meu publicistica lui Caragiale. Asta nu înseamnă că nu-l consider pe Mihai Eminescu un mare gazetar, mai mare decât Caragiale. Da, cel puțin pentru mine, Caragiale e genial în privința textului. Poate fi însă cineva mare gazetar fără a avea caracter? După părerea mea, nu. Poți fi mare scriitor, mare actor, mare pictor și chiar mare om de știință fără a avea caracter. Nu poți fi însă mare gazetar fără a avea caracter. Și asta deoarece gazetarul e Îndrumătorul moral al poporului său. El scrie și publică pentru a lumina, pentru a îndruma, pentru a limpezi în conștiințe evenimentele tulburi și pentru a feri Poporul de tragerea pe sfoară numită manipulare. Cum poți fi însă un Îndrumător dacă n-ai caracter? Dacă n-ai caracter ajungi în chip inevitabil să manipulezi, să minți, să păcălești Poporul care crede că sunt adevărate cele scrise de tine. Caragiale a fost din acest punct de vedere un ins fără caracter. Și deși a făcut gazetărie pagubele morale produse de lipsa sa de caracter au fost mult mai mici ca în cazul altor condeieri de geniu. Explicația? Caragiale publicistul a fost în mare parte prozator. Caragiale a evitat să fie îndrumător de conștiințe. Mihai Eminescu a fost însă un îndrumător de conștiințe. Sau cel puțin așa a zis el, convins că îndrumă conștiințe. Despre Eminescu gazetarul s-a scris și s-a vorbit mult după decembrie 1989. S-a scris și s-a vorbit însă dintr-o perspectivă unilaterală:
Doar din cea de autor de texte. Sau mai precis din cea de publicist.

Naționalismul lui Eminescu, furia sa față de formele fără fond, teoria sa asupra evoluției care trebuie contrapusă Revoluției, au fost temeiurile invocării insistente a gazetarului Eminescu. Publicistul Eminescu e însă una și ziaristul Eminescu, alta. Mihai Eminescu n-a fost un simplu colaborator la Timpul. N-a fost așadar un mare poet care scrie la gazetă pentru a-și mai rotunji averea, cum proceda Arghezi. Mihai Eminescu a lucrat efectiv în redacții. Mai bine zis, a condus redacții. Între mai 1876 și iulie 1877 el conduce foaia numită Curierul de Iași. Între februarie 1880 și ianuarie 1882 conduce unul dintre cele mai mari ziare ale vremii Timpul. Fusese din octombrie 1877, redactor al ziarului. Din ianuarie 1882, când conducerea e preluată de Grigore Păucescu, până în 28 iunie 1883, când e declarat nebun, și deci nu mai poate lucra în presă, e redactor pentru partea Politică, obligat să scrie trei articole pe săptămâna. Spre deosebire de Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu, Eminescu n-a fost proprietarul ziarelor conduse de el. A fost ceea ce se cheamă azi un responsabil de gazetă aparţinând unui mogul.

Cum a practicat Eminescu gazetăria? Iată o întrebare la care în postdecembrism nu s-a răspuns, deși situația lui Eminescu – de salariat al unui mogul – s-a întâlnit și se întâlneşte după decembrie 1989 în proporție de masă.

Prima și principala sa caracteristică e refuzul de a tranzacționa meseria. Ca și Ladima din Patul lui Procust al lui Cămil Petrescu (romancierul l-a avut drept model pe Eminescu), gazetarul Eminescu nu poate scrie și publică decât ceea ce crede. Aflat la conducerea Curierului de Iași, i se cere o concesie, o concesie socotită măruntă de către moguli. Reacția poetului e descrisă de George Călinescu în monumentala lucrare Viața lui Mihai Eminescu:

„Nevoia de independenţă economică şi morală este poate ceea ce a apăsat mai mult pe Eminescu, nerăbdător de a fulgera moravurile de atunci, de pe urma cărora îşi pierduse pentru totdeauna nădejdea unei sinecure ce ar fi fost totuşi aşa de fructuoasă pentru cultura ţării. Această fire fu cauza unui conflict ce se ivi în curând între Eminescu şi dl Mircea, directorul Tipografiei Naţionale, unde se imprima Curierul. Dl Mircea, fiind legat prin interese profesionale de dl Pastia, primarul oraşului, care era atacat într-o foaie locală, Steaua României, rugă pe poet, om cu condei, să scrie câteva rânduri de apărare pentru primar. Toţi redactorii din lume au făcut asemenea servicii inofensive prietenilor şi cunoscuţilor. Eminescu, care era nevoit să se hrănească cu nuci, nu voi totuşi să facă aceasta şi răspunse demn precum că nici nu cunoaşte pe dl Pastia, nici nu e cunoscut de dânsul, şi fiind de puţină vreme în ţară, iar acela nu demult primar, nu poate emite nici o opinie nici bună, nici rea asupră-i, sub proprie semnătură. Dl Mircea propuse atunci să facă singur articolul în chestiune, dar să-l semneze poetul, propunere la care acesta răspunse, şi mai indignat, că nu înţelege ca stilul unui om care nu ştie să scrie să treacă drept stilul său, că nu vrea să fie amestecat într-o troacă cu oricine, adică cu dl Mircea, care este o nulitate, şi că mai ales nu ţine să-şi însuşească greşelile oricărui avocat de mâna a treia, sau ale oricărui ins ce de ieri, de alaltăieri ţine până-n mâna pentru a înnoda două vorbe româneşti (60).
În urma acestui conflict, Eminescu fu constrâns să se retragă din redacţia gazetei, după un an de muncă stearpă.”

S-a făcut mare caz, mai ales în Proletcultism, de exploatarea lui Eminescu gazetarul de către boierii care finanțau Timpul. Plecând de la o remarcă a poetului („Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt, şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc.”…) s-a impus ideea unui Eminescu trudind la realizarea fiecărui număr din Timpul pe când boierii erau la Mare sau la Veneția. Da, din punct de vedere al realității, așa era. Gazetarul Eminescu nu-și lua concediu pe timpul verii de la conducerea ziarului Timpul. George Călinescu îl surprinde muncind pe rupte la alcătuirea ziarului (atenție, ca redactor șef și nu ca autor de comentarii!):

„Eminescu a luptat ani de zile aproape singur cu greutăţile redacţionale, scriind articole de fond, reportaje parlamentare, compilând informaţiuni, corectând şi paginind. Aşezat la o masă lungă, plină cu jurnale, el lucra absorbit ceasuri întregi, vara numai în cămaşă şi pantaloni, cu mâinile pline de cerneală violetă şi faţa obosită şi neorânduita. Fiindcă însă nu putea alcătui articole mai de temei decât în linişte, el se închidea seara în odaia lui acasă, compunând noaptea, la lumina oscilantă a lămpii cu petrol, pentru că a doua zi, livid, nepieptănat, să apară în tipografie cu un teanc de manuscrise. Nemâncat sau nedormit, el sosea la redacţie cu mare punctualitate, pentru că, deşi lipsit de grijă de sine, era de o conştiinciozitate profesională inalterată. Din păcate partidul se afla în opoziţie, latifundiarii erau avari cu averea proprie, fondurile erau puţine şi se strângeau greu, şi astfel redactorii rămâneau neplătiţi cu luni le. Eminescu se împrumuta ca să poată trăi şi suferea de umilinţe şi strâmtorare (210). În iulie 1879, de pildă, ia cu împrumut de la un C. Marcopol din Iaşi 300 lei, fie chiar la Iaşi, unde se va fi repezit, fie la Bucureşti, unde va fi prins pe împrumutător (229). În cele din urmă, salariile tot se plăteau şi, cu oarecare chibzuinţă, un om ar fi putut duce pe acele vremuri o existenţă mulţumitoare, ca aceea de pildă a lui Slavici sau a lui Caragiale, gazetari şi ei.”

De precizat în chip obligatoriu că Eminescu era și cel mai mare poet al vremii și el era conștient de asta. Nu de puține ori el se plânge că trudește în loc să plece în concediu:

„Boala era înrăită şi de munca istovitoare de redacţie, care nu-i dădea răgaz. El era nevoit să rămână în Bucureşti şi vara, pe călduri, spre a redacta o gazetă pe care patronii latifundiari uitau s-o subvenţioneze. În vreme ce mai toţi – Maiorescu îndeosebi – plecau la băi în străinătate, poetul, străbătând zilnic trotuarele încinse, se înfunda în duhul de cerneluri al redacţiei şi uneori al tipografiei.

«– Uf, nu mai pot, nu mai pot – se plângea câteodată vreunui prieten – aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vro două săptămâni…
– De ce nu te duci?
– Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?…»”

Să tragem de aici concluzia că Eminescu muncea ca un salahor la Timpul fără nici un chef, doar pentru a avea un salariu? Ne răspunde un alt fragment din Viața lui Mihai Eminescu în care George Călinescu surprinde munca marelui poet la Curierul de Iași:

„Deşi munca la această gazetă, pe care poetul o numea în dispreţ «foaia vitelor de pripas» (M. E., 1, 2), era lipsită de orice satisfacţiuni morale şi materiale, Eminescu a scris articole aşa de pline de conştiinciozitate şi de doctrină, încât ne este penibil să ne gândim că o activitate atât de remarcabilă s-a irosit în coloanele unei foi obscure. La o masă simplă de redacţie, cu foarfecele alături, Eminescu compila acum, abstras de orice zgomote ale străzii, informaţiuni, cronici şi articole, lipea fragmentele tăiate din alte publicaţiuni şi făcea corecturi, stând în legături strânse cu duhul de cerneluri al Tipografiei Naţionale. Şi, culme a modestiei, nici acum şi nici mai târziu el nu-şi semnează articolele, văzând în ele o îndatorire, iar nu o satisfacţiune. El a scris aci la cronica externă şi internă o mulţime de consideraţii politice asupra problemei românilor de pretutindeni, în legătură cu probabilitatea trecerii armatelor ruseşti prin ţară, diferite articole privitoare la chestiunea evreilor pământeni, admirabile şi lucide articole de politică externă, în care raportul României cu statele înconjurătoare era intuit cu agerime la momentul istoric respectiv (Planul unei confederaţiuni balcanice, Românii şi Austro-Ungaria, Turcii şi Europa, Dualismul şi federalismul în Austro-Ungaria), comemorări naţionale depăşind prin impetuozitate efemeritatea unui articol de gazetă (Grigore Ghica-voievod), însemnări economice, pe cât de competente, pe atât de organizate în chipul unei doctrine încheiate (Industria naţională românească, Bună gospodărie bătrânească, Înstrăinarea industriei româneşti). Aci a publicat şi nişte observaţiuni critice împotriva d-rului Zotu, care recenzase aspru Logica lui Titu Maiorescu. În afară de aceasta, Eminescu scria şi cronica teatrală (60). În vara anului 1876, juca în grădina «Château-aux- Fleurs» o trupă românească cu Grigore Manolescu, Petre Ionescu, Mihail Arceleanu şi P. S. Alexandrescu, care şi-a urmat reprezentaţiile şi în anul următor (34). Începând de la 1 iulie, cronicile teatrale, deşi nesemnate, poartă întipărirea spiritului eminescian, prin stil şi vocabular, dar mai ales prin elevaţiunea punctului de vedere şi răceală tehnică a preţuirii actorilor. În general, stilul articolelor lui Eminescu n-avea nimic din banalitatea şi improvizaţia gazetărească, pentru că poetul, om cu principii politico-economice şi cu cultură filozofică, punea pe hârtie, în prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrină organică ce s-a dovedit statornică.”

Să zicem că la Timpul Mihai Eminescu muncea ca un rob și pentru că era conștient de importanța funcției. Dar la Curierul de Iași? Era limpede că i se dăduse postul ca o sinecură. Dacă ar fi încasat banii trecând din când în când pe la redacție sau netrecând de loc, credeți că l-ar fi fluierat cineva? Eminescu ia în serios funcția de conducător de gazetă. Ca și la Timpul mai târziu, Curierul de Iași nu e o gazetă de la care el primește un salariu, ci un instrument de comunicare a idelor și credințelor sale. Folosirea întregului ziar că portavoce a gândirii sale e o caracteristică exemplară a gazetarului Mihai Eminescu. Da, el se plânge că nu merge în concediu, numai că plângerile sale sunt așa, de ochii lumii, și se întâlnesc la mulți dintre cei bolnavi de muncă. În realitate Mihai Eminescu ia în serios îndatoririle de a scoate ziarul și nu numai pe cele de a semna un comentariu. Pasiunea pusă de el în alcătuirea Timpului se explică și prin conștiința că un ziar bine făcut înseamnă un instrument bine făcut de transmitere a gândirii sale. Ca redactor șef Mihai Eminescu se exprimă nu numai prin comentariile semnate, dar și prin întreg ziarul, care dă seamă, de la structură până la alegerea știrilor, de viziunea sa asupra lumii.

Mihai Eminescu gazetarul nu se limitează la Mihai Eminescu publicistul.
De aceea, Mihai Eminescu ar trebui studiat la facultățile de jurnalism și ca – dacă nu mai ales – exemplu de ceea ce înseamnă gazetarul adevărat în materie de credință fanatică în profesia de ziarist.