Ion Cristoiu: Democrația a accentuat eternele slăbiciuni românești

Am mai mărturisit că pentru mine un interviu care mi se ia poate fi un fericit prilej de a-mi descoperi gînduri interesante, pînă atunci neluate în seamă, deoarece nu-mi pusesem problema să le caut. Pentru a fi așa ceva – un fel de chibrit la flacăra căruia descoperi lucruri pînă atunci ascunse în întuneric – se cer interviului întrebări originale, unele chiar incomode.
Prin astfel de întrebări se verifică talentul de autor de interviuri al cuiva.

Cu mai mult timp în urmă Marian Nazat— un publicist de excepție nu numai prin stil, dar și prin îndrăzneala de a sfida cenzura consensului – mi-a telefonat pentru a-mi spune că lucrează la o carte de interviuri cu personalități ale lumii de azi, că vrea să fiu și eu printre oaspeții cărții sale și, dacă sînt de acord, o să-mi trimită întrebările. Cînd am primit întrebările, mi-am pus mîinile în cap. Erau nici mai mult nici mai puțin decît cinci pagini de întrebări, una mai grea decît alta. A le da un răspuns presupunea din partea mea timpul și efortul scrierii unei nuvele sau a unui studiu academic. Cum eram ocupat la vremea respectivă cu finisarea celor două volume despre decembrie 1989 i-am cerut lui Marian Nazat o păsuire. A fost de acord, și m-a prevenit că ține să răspund temeinic la fiecare întrebare, fără a fi presat de timp.

Am scos cele două volume.
Am trimis la tipar și cartea Crunta exploatare a sînului Julietei — Note satirice de călătorie din străinătate. Din cînd în cînd, Marian Nazat mă suna pentru a-mi reaminti de interviu. N-am avut încotro. Îl prețuiesc prea mult pe Marian Nazat pentru a-l amîna la infinit cu îndeplinirea unei profesiuni. Astfel că, într-o după amiază, am lăsat deoparte lucrul la noua carte, Jurnalul gîndurile mele, și m-am apucat de scris răspunsurile.

A dat Dumnezeu și am terminat. I-am trimis deja textul lui Marian Nazat. N-am nici o îndoială că volumul de interviuri – nu cred că doar eu am fost luat la întrebări – va fi un succes. Pînă atunci, pînă va vedea lumina tiparului, redau mai jos cîteva din întrebările și răspunsurile considerate de mine ca interesante pentru cititorii mei.

– E „democrația cea mai mare pacoste pentru România”, cum scria Emil Cioran?
– Da, democrația e cea mai mare pacoste pentru România. Precizez, pentru România, și nu pentru alte țări. Democrația a accentuat eternele slăbiciuni românești:
Șmecheria, oportunismul, demagogia, dubla realitate, incapacitatea de verificare critică a vorbelor spuse de politicieni și a celor scrise de jurnaliști, dar mai ales ceea ce Arghezi numea Vino să mă păcălești!

– Cum era presa comunistă și cum este cea liberă, postdecembristă?
– Presa comunistă, în care am lucrat eu din 1967 pînă în 1989 nu poate fi redusă la sintagma presă comunistă. Presa comunistă e una și presa ceaușistă e alta. Presa comunistă e presa din anii stalinismului românesc. Presa de tip Silviu Brucan, care trimitea oamenii în lagăr. Presa TeFeListă de azi, care cere trimiterea oamenilor la pușcărie, e nepoțica presei lui Brucan. Presa ceaușistă nu era unitară. Una e presa dintre 1966-1985 și alta Presa dintre 1985-1989. Presa primilor ani ai lui Ceaușescu e o presă preocupată de a fi pe placul cititorilor. Presa dintre 1985-1989 e o presă preocupată de a fi pe placul lui Nicolae Ceaușescu.
Ziariștii dinainte de 1989 aveau multe păcate. Le lipsea însă păcatul ziariștilor de azi: lipsa de profesionalism, guguștiucismul, cum îi spun eu.

— Mai avem presă în România?
— Nu, nu mai avem. Și din mai multe motive:
a) La ora actuală, a publica un text e la îndemîna oricui. Chiar și a unui analfabet. Îi stă la îndemînă facebookul. Ba mai mult, între un text scris de un filosof și unul scris de un imbecil, pe facebook cel de-al doilea va avea succes. Am debutat în decembrie 1967, pentru că Nicolae Stoian, redactorul șef al Vieții studențești, și-a dat seama că am talent. Dacă ar fi fost facebook pe vremea mea, sînt sigur c-aș fi debutat cu mult înainte, poate chiar de pe la cinci ani. Și fără să fi avut pic de talent.
b) Cariera profesională a unui ziarist nu mai depinde de cît de bun profesionist e, ci de cît de bun slugoi e.
c) Facultățile de jurnalistică scot anual absolvenți care n-au pic de talent. Cum să aibă dacă profesorii lor, în frunte cu șeful de catedră, cu decanu, n-au talent de ziarist?

— Dacă ați fi președintele României, ce măsuri ați lua înainte de orice?
— M-aș da peste cap să rămână pe urma mandatului meu și altceva decât o succesiune de spectacole de imagine. Măcar un podeț, dacă s-ar putea.

— Cum arată intelighenția dâmbovițeană?
— Așa cum spune întrebarea e o intelighenție dîmbovițeană. Marcată pentru totdeauna de sindromul provincialului. Ați văzut vreun intelectual român care nu țopăie de fericire c-a fost publicat de o editură obscură din Occident?

— La ce să ne așteptăm în viitorul imediat?
— La împărțirea omenirii nu în state bogate și state sărace, ci în câțiva oameni bogați și miliarde de săraci.
Puterea incredibilă a unor patroni de rețele sociale ne avertizează că în viitor Lumea ar putea fi condusă nu de câteva state, ci de câțiva oameni.