Ion Cristoiu: De la Mărețul Plan stalinist de plantare a peste treizeci de miliarde de arbori la Mărețul Plan trumpist de construire a autostrăzii și căii ferate Constanța – Gdansk

Publicistul Ion Cristoiu explica despre măreţul plan pe care Donald Trump îl are pentru România. Jurnalistul considera că planul prin care SUA va construi o cale ferată şi o autostradă nu este realizabil iar România nu se va putea bucura de niciun kilometru de şosea. Redam, integral, întreg editorialul publicat de Ion Cristoiu pe blogul sau:

Scriam în numărul anterior despre două momente interesante în băltoaca fără viață care a fost conferința de presă a lui Klaus Iohannis de la Cotroceni, ținută marți și nu miercuri. Simt acum nevoia unei precizări de valoarea unei note de subsol dintr-un tratat academic. N-au fost două momente interesante. Au fost trei. Cel puțin pentru mine. Primele două au fost consemnate în ediția anterioară a blogului. În această ediție, îl consemnez pe al treilea.

E vorba de un dialog sub forma întrebare-răspuns:

„Tudor Curtifan, DCNews: În urmă cu câteva zile, ambasadorul Statelor Unite a declarat sprijinul SUA pentru două proiecte de infrastructură. E vorba de o autostradă și o cale ferată care vor lega portul Constanța de portul Gdansk din Polonia. Sunt două proiecte care fac parte din Inițiativa Celor Trei Mări, vor fi străbătute țări din NATO și din Uniunea Europeană, va fi legat practic flancul estic de flancul sudic, atât sau din punct de vedere civil cât și militar. Întrebarea mea este care va fi sursa de finanțare a acestor proiecte şi orizontul de timp?

Klaus Iohannis: Sunt două mega-proiecte de infrastructură, care au fost discutate și la întrunirea din 2018, care a avut loc exact în această sală aici la București. Între timp s-au făcut pași importanți, s-au asociat camere de comerț, s-a început construirea unui fond de investiții și eu cred că săptămâna viitoare, când vom avea de data aceasta o întrunire în format videoconferință vom face noi pași în direcția realizării acestor proiecte. Fiind proiecte foarte mari nu m-aș aventura să spun cam în ce interval de timp ar putea fi realizate, dar este important de înțeles că aceste proiecte sunt vitale pentru regiunea noastră, fiindcă ele vor face legătura pe axa nord-sud, care este de mare interes şi pentru țara noastră și eu voi pleda pentru pași hotărâţi în direcția realizării acestor două proiecte.”

Priceperea momentului reclamă un scurt istoric al tărășeniei. Vineri, 9 octombrie 2020, a fost semnat la Washington un acord pentru finanțarea cu 8 miliarde de dolari a construirii reactoarelor 3 și 4 ale Centralei nucleare de la Cernavodă.

România a cunoscut de-a lungul Istoriei sale relații cu o mare putere a clipei numite asimetrice de cercetători și de propagandiști Prietenii de nezdruncinat pe vremuri și parteneriate strategice mai nou. Specialiștii numesc o astfel de relație asimetrică, deoarece ea se întâmplă între o Mare Putere și o Mică Putere. Aceiași specialiști semnalează pericolul mortal pentru Mică Putere de a fi, în această relație asimetrică, o mârţoagă la căruța Marii Puteri. Relații asimetrice a avut România cu Imperiul Otoman, cu Franța, cu Germania lui Hitler și cu URSS-ul lui Stalin. La vremea respectivă Marile Puteri cu pricina au fost alintate drept Soră mai mare sau Soră pur și simplu, Franța, de exemplu. După 1990, Sora Mai mare a devenit Partener strategic. Schimbarea poreclei n-a însemnat și dispariția problemei, a marii probleme cu care se confruntă o țară precum România în cadrul unei relații asimetrice:
Posibilitatea de susținere și a intereselor proprii în confruntarea cu interesele Marii Puteri.

Această problemă s-a manifestat din plin în relația dintre România și Germania în anii 1940 – 1944. A fost nevoie de încăpăţinarea lui Ion Antonescu pentru că România să reziste încercărilor inevitabile ale Germaniei de a impune doar propriile interese.

Relația cu URSS a pornit dezastruos. Într-o primă fază, Marea Putere ne-a exploatat ca pe o colonie de mâna a doua. Treptat-treptat, după moartea lui Stalin, România, asemenea tuturor țărilor din așa-zisul lagăr socialist, a reechilibrat cât de cât relația, deși mult timp, până la regimul Ceaușescu, URSS și-a impus propriile interese.

Un rol însemnat în promovarea unei relații cât de cât echitabile îl joacă presa din țara mică. În anii interbelici presa noastră, dependentă de capitalul național, nu s-a sfiit să susțină interesele românești în relația cu Franța sau cu Anglia. Chiar și în timpul Războiului, presa noastră, fără a fi antigermană, a tratat Germania ca un partener egal al României și a reacționat la derapajele Berlinului.

Pamfletul Baroane scris de Tudor Arghezi împotriva ambasadorului german la București, Manfred von Killinger, a avut – se spune – acceptul lui Mihai Antonescu. Von Killinger începuse să fie un fel de Adrian Zuckerman al vremii respective. Se amestecă în politica internă, se purta arogant. Mareșalul era călcat pe nervi de un asemenea comportament. Nu e cazul lui Klaus Iohannis față de Adrian Zuckerman.

E presa noastră capabilă să apere interesele României în fața intereselor americane?
Răspunsul e negativ.
Față de America presa noastră se poartă mai slugarnic decât presa comunistă față de URSS pe vremea lui Leonte Răutu.

Tărășenia cu calea ferată și autostrada dintre Portul Constanța și Portul Gdansk e un exemplu.
În cursul unei vizite la Washington, ministrul economiei, Virgil Popescu, a semnat cu secretarul Departamentului Energiei al SUA un acord interguvernamental pentru finanțarea cu 8 miliarde de dolari a construirii reactoarelor 3 și 4 ale Centralei nucleare de la Cernavodă. Presa noastră s-a grăbit să ridice în slăvi generozitatea americană, prezentând Acordul ca un document prin care America ne va da 8 miliarde de dolari ca să ne construim cele două reactoare.
Așa, pe ochi frumoși!

În realitate, e vorba de facilitarea de către SUA a unui împrumut de 8 miliarde de dolari de la Exim Bank (Banca de Import- Export a Americii). Evident, cu condiția că mari companii americane să primească de la noi comenzi pentru construcție.

Unde e generozitatea?
Nicăieri.
Acordul, cântat de ambasadorul american, face parte din campania electorală a lui Donald Trump. Președintele american și-a făcut un temei de fudulie din realitatea că, bun negustor fiind, a adus companiilor americane multe comenzi de la aliații americani. Dând o șapcă de un dolar a obținut de la Klaus Iohannis pentru companiile americane o comandă de armament de câteva miliarde de dolari

La Washington a fost și ministrul Apărării. Aceasta a primit laude pentru că România se numără printre membrele NATO care au asigurat 2% pentru Apărare din Buget. Nu de dragul Apărării noastre ne-au mângâiat americanii pe creștet, ci de dragul lor, mai precis al companiilor americane, de la care noi cumpărăm armament pe rupte.

Cu prilejul semnării, Adrian Zuckerman a declarat următoarele:

„Vom începe derularea unui nou proiect pentru România, împreună cu Polonia, pentru construirea unei autostrăzi și căi ferate, care să lege Constanța, de la Marea Neagră, cu Gdansk, de la Marea Baltică. Acest proiect de infrastructură va reprezenta un beneficiu uriaș pentru economiile României și Poloniei, dar și pentru economiile din regiune, ani buni de acum încolo”.

Imediat în presa noastră s-a declanșat un entuziasm isteric. Titluri precum Americanii ne construiesc cale ferată și autostradă între Constanța și Gdansk au dominat site-urile, ziarele și televiziunile.

O presă profesionistă ar fi primit declarația ambasadorului american drept ceea ce este de fapt:
O fantezie propagandistică.

Până și Klaus Iohannis, la Conferința de la Cotroceni, a simțit nevoia să arunce o găleată cu apă rece în țestele prea înfierbântate ale jurnaliștilor români care s-au manifestat ca simpli propagandiști americani.

În jurnalul meu video m-am distrat de minune pe seama momentului de visare cu ochii deschiși din partea presei române.
Și am amintit de celebrul articol al lui Geo Bogza despre Mărețul plan stalinist de transformare a Naturii:
Perspectivele deschise creației literare de planul stalinist de transformare a naturii, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1949.

Scria Geo Bogza despre Planul stalinist de transformare a deșerturilor din URSS în păduri seculare:

„Un număr de optzeci de mii de colhozuri sunt angajate în bătălie; oamenii lor, ajutați de maşini, vor plantă în următorii cinci ani peste treizeci de miliarde de arbori, cei mai mulți dintre ei stejari”.

E vreo deosebire între cântărea de acum a autostrăzii și căii ferate construite de americani și cei peste treizeci de miliarde de arbori plantați de sovietici?
Nici una.
Așa cum rușii n-au văzut nici un arbore plantat în deșert la fel și noi, românii, nu vom vedea un metru din măreața infrastructură.