În casa Ilenei Tincu, din comuna Scobinți, Iași, se ascunde o adevărată comoară păstrată cu sfințenie într-o cameră încuiată bine

Ileana Tincu are 80 de ani și este un adevărat tezaur uman viu pentru comuna Scobinți, Iași. În spatele chipului brăzdat de riduri și greutăți se ascunde o frumoasă lecție de viață. Era doar o copilă când s-a măritat și a învățat să țese la război. Și în ziua de astăzi duce mai departe acest meșteșug pe cale de dispariție

O viață plină de peripeții care s-au transformat în cele mai frumoase povești și amintiri. Așa poate fi descrisă viața ieșencei de 80 de ani care încă mai practică unul dintre cele mai frumoase și vechi meșteșuguri românești pe cale de dispariție. Ileana Tincu deține adevărate lucrări de artă, țesute de mâna ei, pe care le pătrează cu sfințenie într-o casă bătrânească din comuna Scobinți, județul Iași. Totuși, cea mai mare comoară a ei rămâne războiul de țesut, vechi de zeci de ani, la care a învățat să lucreze de când era doar o copiliță. Așa a început totul.

”Eram un copil, aveam 7-8 ani când veneam de pe câmp, de la muncă, și o vedeam pe mama lucrând la război. M-a învățat și pe mine, dar până să mă învețe, lucram singură pe ascuns. Am fost 4 frați, eu eram singura fată, iar mama s-a ținut de mine și eu de ea, să mă învețe să țes. Eram peste tot împreună. Cel mai mult îmi plăcea când mă lua cu ea la șezătoare. Dacă ar fi să vă povestesc atmosfera de atunci e greu, era ceva extrem de frumos. Nu aveam internet și nici telefoane, ne adunam femei din sat, la câte una acasă, și începeam: una cânta, alta povestea, noi țeseam, fiecare știa să facă ceva și stăteam acolo ore în șir. Am avut o copilărie deosebită și mulțumită vremurilor de atunci sunt astăzi așa. Copii mei îmi spun că tot ce am eu și ce am lucrat de-a lungul timpului este o adevărată comoară”, a declarat Ileana Tincu.

Comoara Ilenei Tincu, din Scobinți, Iași, ascunsă într-o casă mică, de lut

În camerele micuțe și răcoroase de lut ale casei din Scobinți se ascunde o mică avere. Zeci de covoare țesute manual, carpete, ștergare cusute cu atenție în cel mai mic detaliu și mai multe ii de colecție. Nimic nu este, însă, de vânzare. Tanti Ileana Tincu a povestit că războiul ei de țesut o mai ține în viață de 12 ani, de când a rămas văduvă. Toată iarna, de când se lumina de ziuă și până apunea soarele, se așeza la gemul odăii, la război și începea să lucreze tot ce îi trecea prin cap. Astfel, în ”camera de curat” se ascunde toată avere ei, pe care vrea să o lase moștenire copiilor, nepoților, și alte câteva lucruri pe care le-a făcut special pentru a fi împărțite oamenilor când ea nu va mai fi, ca ei să își amintească cine era cândva tanti Ileana Tincu.

”Mi-a plăcut să învăț să fac asta, pentru că pe timpuri oamenii se îmbrăcau doar cu hainele pe care le țeseau femeile în casă. Mama mea țesea și ne-a ținut pe toți așa, ne-a îmbrăcat pe toți doar cu haine făcute de ea. Același lucru mi l-am dorit și eu: să îmi îmbrac soțul și copii cu haine frumoase, autentice. Le-am țesut la toți cămăși, fuste și tot ce a fost mai frumos. Când m-am căsătorit, am adunat fetele din sat, cum era atunci, și am creeat de la zero costumul de mire al soțului meu. Am tesut până și batista pe care a purtat-o el la brâu. O am și astăzi, e imprimată cu anul nunții noastre, 1969”, a povestit Ileana Tincu.

În edițiile anterioare ale cotidianului BZI, reporterii au prezentat povestea unui bărbat din județul Iași care a redefinit reciclarea. Timp de 7 ani a adunat mii de capace de plastic din care a creat o adevărată operă de artă.

Prima ie a fost cusută manual de Ileana Tincu când avea doar 14 ani

Toate lucrurile ei sunt unice și au o poveste în spate, însă cel mai de preț obiect realizat de ea este o ie albă și brodată manual, pe care a cusut-o pe când avea doar 14 ani.

”Această ie este veche de peste 60 de ani și înseamnă foarte mult pentru mine. Are și numele meu brodat pe ea. Fiecare culoare, floare și tot ce este pe ea le-am ales eu. Am făcut-o pe sufletul meu. Aveam 14 ani când am făcut-o. Este prima mea cămașă făcută și va rămâne un obiect deosebit de important. Fiecare prosop, covor, cămașă, toate au o poveste în spate. Îmi amintesc la fiecare ziua când le-am început, și când le-am terminat, și pentru ce le-am făcut. Un alt obiect ce îl păstrez cu sfințenie este o batistă țesută de mama mea, care îmi amintește de ea și are o însemnătate deosebită pentru mine”, a adăugat Ileana Tincu.

O altă ieșeancă care face ii este Anda Suman, care s-a apucat serios de realizat cămăși tradiționale în urmă cu 10 ani, când a renunțat la locul de muncă.

Din vânzarea obiectelor țesute i-a crescut și i-a ținut în școli pe cei 6 copii

Chiar dacă și-a pierdut soțul mult prea devreme, tanti Ileana i-a avut alături pe cei 6 copii ai săi, 3 băieți și 3 fete, pe care îi iubește ca pe ochii din cap. A fost o mamă și o femeie puternică și și-a dorit pentru ei tot ce e mai bun, ca orice părinte. Muncea de dimineață până seara în gospodărie, vindea ouă, legume și tot ce țesea pentru a-și ajuta copiii să facă școală. Doi dintre fii bătrânei au ajuns astăzi cei mai iubiți preoți.

”Eu nu am făcut decât 4 clase, așa a fost vremea atunci, iar pentru copiii mei am vrut ceva mai bun. Am doi băieți care acum sunt preoți. Nu a fost ușor să îi țin în școală la Neamț, dar atât eu, cât și tată lor am făcut totul ca ei să termine și să ajungă oameni mari. Amândoi sunt acum aproape de mine, unul din ei fiind preot la Hârlău, iar fetele sunt plecate în străinătate. Am vândut câteva obiecte făcute de mine să pot să fac bani, spărgeam nuci cu ei pe pragul ușii și vindeam miez de nucă, ouă și ce mai aveam prin curte ca să ne descurcăm. Ne-a fost greu, dar a fost frumos, pentru că noi am fost mereu extrem de apropiați, exact cum suntem și acum. Am făcut pentru fiecare noră și fiică cămăși, la fel și la toți cei 20 de nepoți și cei doi strănepoți. Tot ce am este pentru ei, tot ce muncesc, muncesc pentru ei, cât o să mă mai țină Dumnezeu”, a povestit Ileana Tincu.

Povestea de dragoste a Ilenei Tincu

Era o adolescentă când s-a căsătorit și când și-a întâlnit iubirea vieții ei, soțul lângă care a trăit mai bine de 40 de ani. Și-au contruit casa împreună, singuri, cu propriile mâini. Totul a durat 3 ani, timp în care au locuit în casa socrilor. Locuiau în același sat, dar s-au văzut prima dată pe peronul gării din Iași, pe când el se întorcea din armată, iar după 7 luni au devenit soț și soție.

”Eram o puștoaică, aveam 16 ani când l-am cunoscut pe soțul meu, cel care avea să-mi fie jumătatea vieții mele. El era cu 7 ani mai mare decât mine, eu eram un copil. Ne-am văzut pe peronul gării, când eu mergeam cu mama și mătușa lui să vindem câte ceva la Iași. El se întorcea din armată și ne-a văzut pe geam în sala de așteptare. I-a cerut voie mamei mele să mă lase să vorbesc cu el. Am schimbat câteva vorbe, dar eu eram prea mică pentru nuntă sau alte lucruri. După câteva zile a plecat în armată. S-a întors după câteva luni și vorbea cu o altă fată, dar tot pe mine m-a căutat. A insistat să fim împreună și fără să stea pe gânduri a venit la mama și m-a cerut. În 7 luni m-am măritat”, povestește tanti Ileana.

Casa de poveste din Scobinți a fost construită unde, cândva, au fost tranșee de război

La doar 16 ani, împreună cu soțul au început să își construiască casa sub temeliile căreia este îngropată o adevărată poveste de istorie. Ileana Tincu și soțul au început totul de la zero, cu sapa în mână, acoperind tranșeele rămase în urma războiului.

”Când am ajuns aici era pustiu totul, după ceva timp au mai venit oameni și s-au construit case. Pământul era plin de tranșee, cum fusese războiul, unde se ascundeau soldații. Am îndreptat totul cu sapa, câteva zile, până am nivelat pământul. Nu ne-a ajutat nimeni. După câteva zile am început să facem temelia casei, a durat aproximativ un an. Soțul meu a început să cioplească bârnele și să ridice casa câte un pic, iar eu, în urma lui, lipeam cu lut. Am muncit amândoi cot la cot, iar în 3 ani am ridicat casa pe care o avem azi”, a încheiat Ileana Tincu.

Totuși, Ileana Tincu, din Scobinți, Iași, a avut o viață frumoasă și datorită poveștii unice de iubire trăită cu soțul ei, despre care povestește că om ca al ei nu a fost și nu va mai fi vreodată. După moartea lui nu a mai iubit pe nimeni.