I-ai văzut colindând în centrul Iașului, dar nu știi cine sunt ei! În fiecare an vin de la sute de kilometri distanță! – FOTO/VIDEO

Un grup de colindători, alcătuit din opt tineri veniți din Râmnicu Sărat, județul Buzău, încântă, de aproape o săptămână, trecătorii din zona centrală a Iașului.  Eugen, Dumitru, Lenuța, Florin, Viorel, Anica, Elena și Alin au voci de aur, iar sărbătorile de iarnă îi aduc de mai bine de cinci ani la Iași. Dincolo de dorința colindătorilor de a obține un ban și de a prevesti Crăciunul, povestea lor este una specială

Buzoienii au stat până la vârsta de 18 ani într-un centru de plasament din Râmnicu Sărat, acolo fiind supuși unor chinuri greu de imaginat. În copilărie, cei opt colindători au cerșit de frica colegilor mai mari din centru, iar îngrijitoarele care trebuiau în mod normal să aibă grijă de ei îi abuzau la ordinea zilei. După ce au părăsit căminul groazei, tinerii și-au luat viața în piept și de atunci încearcă să se integreze în societate. Dacă în timpul anului muncesc pe unde apucă, luna decembrie este dedicată colindelor.

Povestea colindătorilor din centrul Iașului

Probabil că majoritatea trecătorilor din Iași au observat grupul alcătuit din opt colindători ce cântă ore întregi în zona centrală. Eugen (40 de ani), Dumitru (41 de ani), Lenuța (46 de ani), Florin (46 de ani), Viorel (46 de ani), Anica (40 de ani), Elena (49 de ani) și Alin (44 de ani) sunt numele lor și de cinci ani vin din Râmnicu Sărat la Iași, pentru a colinda. Tinerii ascund o dramă în spate, toți dintre ei fiind părăsiți de părinți încă de la naștere. Deși au ajuns într-un centru de plasament, soarta nu a fost deloc blândă cu ei.

„Suntem din Râmnicu Sărat, județul Buzău. Noi venim în fiecare an aici, de sărbători, cam de cinci ani. O să stăm În Iași până pe data de 31 decembrie. Am fost în anii trecuți și la Galați, venim cu trenul. Până la vârsta de 18 ani, fiecare dintre noi a fost la cămin, încă din copilărie, eu, de exemplu, chiar din fașă. Acolo am fost bătuți, băieții mai mari ne puneau la cerșit, eram învățați așa, până la 18 ani, când am scăpat cumva de chin.

Ne mai ajutau și pedagogii de la școală, ne-au mai orientat. După ce am terminat școala am fost nevoiți să plecăm de la cămin și așa am luat viața în piept. Eu, spre exemplu, am lucrat pe unde am putut, mi-am făcut o familie, sunt singurul cu familie dintre noi. Am un copil și casă oferită de primărie. O colegă stă cu mine, iar restul colegilor stau cu chirie”, a declarat Eugen Amurăriței, unul dintre colindători.

Bătuți și obligați să cerșească

Chiar dacă în prezent vor să lase trecutul deoparte și se mulțumesc cu ceea ce au, amintirile neplăcute sunt greu de șters.

„Aveam opt ani când eram pus să cerșesc de către colegii mai mari, de la Casa de copii, care, după ce plecau de acolo, ne știau și, pentru că nu se ocupau cu altceva, ne luau și ne puneau să cerșim. Nimeni nu avea grija noastră, de asta făceau ce voiau din noi. Ne luau toți banii, nu ne dădeau nimic, era greu cu mâncarea.

Partea cea mai grea sau amintirile cele mai urâte le-am avut la cămin. Acolo, bătaia era cruntă. Îngrijitoarele ne băteau degeaba, de la orice, nu era nevoie să facem ceva anume. Ieșeam din baie și ne băteau cu bățul, la pielea goală. Așa era pe vremea aia, la toți dintre noi a fost așa.

Banii pe care îi facem îi împărțim și ne luăm ce mai avem nevoie. Ei își plătesc chiria, utilitățile, iar eu iau haine la copil, lemne, depinde. Facem câteva sute de lei pe zi, toată lumea de aici ne-a spus că avem voci frumoase, cu asta ne ocupăm în perioada asta. Oamenii vin, ne fac poze, ne filmează. Singuri am ales colindele și le-am învățat împreună”, a adăugat Eugen Amurăriței.