Genetica poate juca un rol în determinarea imunității la COVID-19

Anticorpii neutralizanți se dezvoltă în decurs de două săptămâni de la o infecție cu SARS-CoV-2, dar durabilitatea și intensitatea acestora pot varia în funcție de individ, ceea ce determină îngrijorări cu privire la perspectivele imunității de lungă durată și eficacitatea vaccinurilor anti-COVID-19.

Într-o lucrare PLOS ONE, publicată online pe 11 februarie 2021, cercetătorii de la Facultatea de Medicină din San Diego de la Universitatea din California raportează că răspunsul imunitar individual la SARS-CoV-2, virusul care cauzează COVID-19, poate fi limitat de histocompatibilitatea majoră complexa sau MHC, un set de gene variabile care codifică proteinele de suprafață celulară esențiale pentru sistemul imunitar adaptiv.

Mai exact, autorii seniori, Maurizio Zanetti, profesor de medicină, Hannah Carter, profesor asociat de medicină, și colegii au examinat modul în care MHC interacționează cu două tipuri de limfocite sau celule imune numite T și B.

„Sistemul imunitar răspunde la invadarea agenților patogeni prin producerea de anticorpi care vizează interceptarea și neutralizarea agentului patogen. Producerea de anticorpi împotriva proteinelor necesită o cooperare productivă între limfocitul T și limfocitul B, care trebuie să recunoască ambele secvențe de antigen adiacente inițiate de MHC pe celulele B. Secvențele peptidice din imediata apropiere angajează cele două celule preferențial și non-aleatoriu MHC servește drept legătură între limfocitele T și B în acest proces”, a spus Zanetti, potrivit Medical Xpress.

Pe baza acestui raționament, cercetătorii au analizat computerizat toate fragmentele posibile ale proteinei spike RBM, care este un factor declanșator atât pentru răspunsul imun uman, cât și pentru activitatea vaccinului, în legătură cu cele peste 5.000 de molecule MHC diferite reprezentate în populația umană globală.

De ce genetica poate juca un rol în determinarea imunității la COVID-19?

Spre surprinderea lor, autorii au descoperit că înclinația medie a MHC de a afișa peptide derivate din RBD este scăzută. Deoarece legarea MHC este o măsură indirectă a probabilității ca celula T să fie activată și să stimuleze limfocitul B în producerea anticorpilor împotriva RBM, autorii au spus că rezultă că producția de anticorpi specifici RBM ar putea fi împiedicată de slaba montare a aceste porțiuni ale virusului către MHC.

„Acest lucru ar putea duce apoi la răspunsuri mai slabe la neutralizarea anticorpilor”, a spus primul autor Andrea Castro. Iar in cazul SARS-CoV-2, slaba prezentare a fragmentelor cheie RBD de catre multe alele MHC ar putea sta ca un obstacol in calea producerii de anticorpi neutralizanti care vizeaza RBM.

Oamenii de știință sugerează că istoria imunologică a indivizilor poate juca un rol în răspunsul celulelor T și activarea ulterioară a limfocitelor B care pot produce anticorpi neutralizanți direcționați în mod robust.

Implicațiile potențiale ale studiului sunt duble, a spus Carter.

„Una este că abilitatea de a genera anticorpi cu activitate puternică de neutralizare poate varia considerabil de la individ la individ în cadrul populației generale, reflectând marea diversitate genetică a MHC. Cealaltă este că lipsa unei cooperări eficiente între limfocitele T și B poate afecta longevitatea răspunsurilor de neutralizare a anticorpilor la persoanele infectate.”

Autorii notează că mai multe studii au raportat că anticorpii neutralizanți la persoanele infectate (pacienți spitalizați, lucrători medicali și indivizi convalescenți) scad în termen de trei luni.