Efectul Biden la București
Ascult uimit opiniile unor personaje care, după ce au avut șansa de-a face scurte vizite la Washington, au pretenția că au și devenit mari specialiști în politica Statelor Unite. Nu îi numesc. I-ați văzut rând pe rând în aceste zile pe micile ecrane. Și îi ascult cum își dau cu presupusul. Despre cât de bine ne va merge cu Joe Biden. Care ar fi un fin cunoscător al României. Ei bine, eu nu cred deloc că lucrurile stau așa.
Prezența lui Joe Biden în România a fost de rău augur. Eu îl identific cu cea mai mare umilință pe care au suferit-o cetățenii acestei țări în istoria noastră recentă. Românii au votat pentru demiterea lui Băsescu. Biden este cel care ne-a impus contrariul. Iar noi ne-am executat. Alte soluții la fel de aberante, de nedrepte, de antidemocratice i le-au furnizat rând pe rând principalii colaboratori ai noului președinte din Statele Unite. Să ne amintim de faimoasa Victora Nuland și de partizanatul ei manifest în favoarea lui Traian Băsescu și în ciuda românilor, cărora le-a făcut cu „sâc”. Acum ea va deține o poziție și mai importantă în noua administrație. Și va putea exercita o influență și mai nefastă asupra României. Ca să nu mai vorbim de unul dintre cei mai apropiați colaboratori și prieteni de familie ai lui Biden. Fost ambasador extraordinar și plenipotențiar al Statelor Unite la București. Mark Gitenstein. Omul care ulterior a pus mâna pe unul dintre cele mai importante asseturi ale României. Fondul Proprietatea. Primit sub formă de peșcheș. De la Traian Băsescu. Care la schimb și-a menținut firmamul.
Atunci când avem impresia că ne prăbușim, ar fi bine să nu uităm că de fapt nu ne împinge nimeni pe scări. Noi singur ne împingem. Îi sfătuiesc pe așa-zișii specialiștii în politica de la Washington să fie ceva mai puțin slugarnici. Și mult mai circumspecți. Nu cred că ne va merge bine cu Joe Biden.
În 1978, deci în urmă cu peste 40 de ani, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de stat în America. La invitația președintelui Jimmy Carter. Între multe alte lucruri convenite cu acel prilej între Statele Unite și România, care era apreciată de experții în politică internațională drept a cincea putere diplomatică a lumii, a fost și un acord scris vizând uriașele zăcăminte de gaze naturale aflate pe platforma continentală a Mării Negre. În esență, Statele Unite au decis, după o lungă și dificilă negociere cu Nicolae Ceaușescu, să-și asume integral toate chetuieile privind explorarea și exploatarea zăcămintelor, urmând ca România să primească 50% din cantitatea extrasă. Sau din profit. Pentru că urma să fie înființată la momentul potrivit o societatea mixtă. Astăzi partenerul nostru strategic nu dă deloc semne că și-ar mai aminti înțelegerea asumată față de București. Dar culmea e că nici noi nu vrem să ne mai amintim. De aceea spuneam că, până la urmă, ne împingem singur la vale de pe scări.
Într-un Washington aflat în stare de asediu, în fața Capitoliului, oamenii au fost înlocuiți cu steaguri. Am ascultat cel ma slab discurs rostit vreodată la investire de către un președinte american. Apoi l-am văzut transportat spre Casa Albă într-un fel de cortegiu funerar. Care se deplasa extrem de încet. Ca și când de o parte și de alta erau oameni care îl aclamau pe noul președinte. Și, din respect față de ei, pentru a fi văzut, cortegiul de limuzine negre trebuia să se deplaseze încet. Dar nu era acolo niciun om. Cu excepția celor din secret service și din garda națională. Pentru că Washingtonul este sub asediu. Vorba lui Biden, se confruntă cu terorismul intern. După ce a fost supus unei tentative de insurecție. A spus-o tot el.
Caz rar, dacă nu cumva nemaiîntâlnit în istoria Statelor Unite. După ce a câștigat niște alegeri, despre care a afirmat inițial că sunt fraudate, cum de altfel a afirmat și Donald Trump, după ce America a fost ruptă practic în două, pentru că jumătate dintre state l-au preferat pe Biden, iar cealaltă jumătate pe Trump, iată că președinția și ambele Camere ale Parlamentului au încăput pe mâna unui singur partid. Partidul Democrat. Republicanii nu mai au aproape nicio pârghie pentru a menține cumva echilibrul democratic în Statele Unite.
Și, în aceste condiții, noi ce sperăm? Nu am făcut mare scofală, tot pentru că ne place să ne împingem singuri pe scări, nici sub adminstrația Trump. Deși am fi putut. Pentru că Trump a încurajat ca nimeni altul existența statelor națiune. Este singurul președinte american care s-a luat în piept cu marile corporații, promovând supremația statului și care s-a luptat din greu cu eminența cenușie a acestora, cu George Soros, promotorul în întreaga lume al neomarxismului și globalismului. Furat sau nu în plan electoral, Trump a fost totuși învins. A încercat să schimbe America în bine mult prea abrupt. Și a făcut-o în vremuri de pandemie, când aliatul nostru strategic a pierdut nu mai puțin decât 400.000 de persoane. Mai multe victime decât au înregistrat Statele Unite în cel de-al Doilea Război Mondial. Și a fost administrația în care, după o decolare spectaculoasă, am asistat la cel mai grav declin economic din istorie. Pe acest teren minat, incendiat, inclusiv în plan social, pe aceste ruine fumegânde, vine Joe Biden, pentru a-și lansa singurul angajament pe care îl regăsim în discursul său. Un angajament al reconcilierii Americii cu ea însăși. Nu cred, dar să dea Dumnezeu să fie așa. Optimist cum sunt, mă gândesc dacă nu care cumva e posibil ca, într-o bună zi, America să se reconcilieze și cu partenerul ei strategic care este România. Să nu mai fim pentru Washington un os de ros. Și cu atât mai puțin pentru clanul Biden.