Doi importanți profesori au dialogat despre rolul predării Istoriei, realitățile educaționale și sociale, schimbarea mentalităților, dar și despre promovarea în rândul tinerilor a valorilor naționale autentice, în Studioul BZI LIVE – FOTO/ VIDEO

Joi, 14 ianuarie 2021, la ora 15.00 în Studioul BZI LIVE a fost programată o nouă şi interesantă producţie media! Istoria, în pericol! Dialog actual şi necesar, la nivel educaţional, cultural, social, mental naţional alături de istoricii şi profesorii: prof. dr. Sergiu Constantin Enea (director Liceul Teoretic „Ion Neculce” din Târgu Frumos, judeţul Iaşi şi valoros arheolog) şi prof. dr. Tiberius Părpăuță (Colegiul Economic şi Administrativ Iaşi).

Alături de cei doi au fost evidenţiată idei ce ţin de: nevoia ca Istoria romanilor, ca disciplina esenţială să se regasesca (atât la nivel de ore şi de activităţi în învăţământul preuniversitar), noi planuri cadru în Educaţia din România care să includă clar această desciplina, promovarea în rândul tinerilor şi adulţilor a valorilor naţionale autentice!

Cei doi predau Istoria, unul dintre ei fiind pasionat și de arheologie. Se implica în numeroase proiecte ce-i au mereu în prim-plan pe elevi

Cei doi predau Istoria, unul dintre ei fiind pasionat și de arheologie. Se implica în numeroase proiecte ce-i au mereu în prim-plan pe elevi. Despre rolul predării Istoriei, proiectele pe care le derulează sau urmează să le implementeze, olimpiade și concursuri, schimbarea mentalităților și alte realități educaţionale și sociale s-a dialogat alături de cei doi distinși invitați. De asemenea, despre Educaţie în pandemia de COVID-19, școala on-line, probleme, realităţi educaţionale s-a mai dialogat cu cei doi interesanţi invitaţi.
Preşedintele Academiei Romane, prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop: Școala fără Istorie și Geografie dar cu alte „materii” ca „Educație sexuală”, „Drepturile copilului”, „Educație interculturală”, „Educație pentru cetățenie democratică” etc.

Reflecțiile de față au fost îmboldite de apariția metodologiei-cadru privind mobilitatea personalului didactic de predare din învățământul preuniversitar în anul școlar 2021-2022. În urma lecturii laboriosului document, rămâi – mai ales dacă ești om de școală – cel puțin cu o mare nedumerire: „Istoria și tradițiile minorității maghiare”, dar și „Istoria și tradițiile minorităților naționale” se află în centrul atenției, pe când „Istoria românilor”, „Istoria universală”, „Istoria României” nu sunt pomenite deloc, nici măcar în paranteză. Ceea ce intrigă și mai mult este permisiunea că orele de istorie și cele de geografie să se poată preda în cadrul aceleiași norme didactice, de către un singur cadru didactic, acesta putând să susțină examenul la prima disciplină dintre cele două, disciplină cu ponderea cea mai mare în cadrul normei, din punct de vedere al orelor.

Din formularea „Disciplinele studii sociale, literatură universală, științe și educație artistică din învățământul liceal intră în norma de predare a absolvenților…” s-ar putea oare înțelege că nenumitele „istoria” și „geografia” ar fi incluse aici? Să presupunem că în România – țară care dincolo de definiția ei „perimată” de „stat național” din Constituție și de apartenența ei la Uniunea Europeană, are cam 90% etnici români și este parte a vechiului continent – numai minoritățile contează și că „istoria” și „geografia” (ale românilor/ României și ale lumii/ Europei) sunt cantități neglijabile? Ne îngrijim atent și generos de minorități – ceea ce este foarte bine și foarte necesar – dar excludem ori ignorăm, prin compensație, majoritatea?
De mai bine de zece ani, cele patru mari universități comprehensive (eterogene) ale țării, în care se pune un mare accent pe profesiuni didactice, cer ministerului de resort, faimoasei ARACIS (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior) și altor foruri aprobarea dublei specializări (cu o formulă de bază, între altele, „Istorie-Geografie”), fiindcă, mai ales în școlile rurale, este aproape imposibil de făcut o normă didactică numai din una dintre aceste două discipline înrudite, dar diferite.

Totul a fost în zadar, iar acum vine brusc „unificarea” istoriei cu geografia, ca și cum ele ar fi identice. Această „adâncă” judecată de la nivel central nu rezultă din nimic serios, ci doar din șiruri lungi de limitări ale orelor de istorie și de geografie, după „exilarea” acestor discipline la nivel de dexterități, după disprețul masiv exhibat în spațiul public în raport cu ele.
Se aud iarăși voci și se văd proiecte din care reiese că istoria și geografia ar urma să nu mai fie, la anumite nivele de studiu, materii onorabile și nici de sine stătătoare, că orele lor ar trebui drastic reduse ori chiar suprimate, că nu ar mai fi nevoie de asemenea cunoștințe „demodate” și „inutile”. Ba unii, mai „subtili”, se milostivesc cu câte o oră de istorie și geografie, pe ici pe colo, integrate și integrale, fără dimensiuni temporale și spațiale, adică fără conținut specific. Această involuție se vede clar și din „Proiectele planurilor-cadru pentru învățământul liceal și profesional, care vor intra în vigoare gradual, începând cu clasa a IX-a a anului școlar 2021-2022”, date spre dezbatere de foarte curând. Istoria, pe unde a mai rămas, se face în câte o oră pe săptămână. Nu apare nicăieri scris „istoria românilor”, ca și cum neamul nostru ar fi ciumat.

Alte istorii, peste tot în lume, sunt ale unui popor, ale unei țări, ale unui continent, ale unei minorități etc., dar a noastră, la noi acasă, nu este nicăieri. Într-o variantă, văd că și la profilul umanist istoria este prevăzută tot cu câte o oră pe săptămână. Se vede că propunătorii acestor proiecte sunt foarte acriți de lumea aceasta dispusă pe spații și timpuri, sunt sătui de piramidele Egiptului, de Roma eternă, de revoluțiile care au schimbat Terra, de Michelangelo, de Domul din Köln, dar și mai saturați de Voroneț și de Bălcescu, de biserica din Densuș sau de Tomisul lui Ovidiu. Unele din aceste propuneri sunt rețete sigure de îndobitocire, de cufundare în ignoranță, sunt îndemnuri la necunoaștere, la comoditate și la letargie.
Ce vini vor fi având asemenea forme de cunoaștere consacrate, precum istoria, vechi de când lumea?

Ce tulburare trebuie să fi produs ele în mințile unora, încât aceștia să-și închipuie că vor revoluționa astfel școala românească? Sau, poate, unii au ajuns să creadă că învățământul merge rău din pricina prea multor cunoștințe despre spațiu și timp pe care le primesc, în sistemul nostru de educație șchiop, copiii și adolescenții? Nu voi putea să înțeleg niciodată cum și de ce, în numele principiilor democrației, se iau măsuri referitoare la școala românească bazate nu pe necesitățile sale reale, verificate de specialiști, de oamenii domeniului, de protagoniști, ci pe opinii exprimate la o cafea, pe părerile unor decidenți care n-au mai fost într-o școală și într-o clasă de când erau mici, pe pretențiile unor părinți care-și văd propriii copii geniali sau chiar pe ideile de simplificare a instruirii susținute de unii elevi. Cum pot să știe elevii dacă postulatul lui Euclid, legea lui Arhimede, scrierea corectă sau stilul gotic le vor fi utile ori inutile în viață?

Este cert că istoria și geografia ar putea să fie predate de către unul și același cadru didactic, dar numai la nivel primar și gimnazial și numai dacă profesorul respectiv a făcut dubla specializare, adică s-a pregătit, în cadrul licenței, deopotrivă în istorie și geografie. Ministerul de resort nu ne asigură (prin comunicatul său din 21 decembrie 2020) că profesorul de istorie va preda numai disciplina „Istorie”, iar profesorul de geografie numai disciplina „Geografie” și nici nu ne promite că, din rațiuni practice, se va introduce repede dubla specializare „Istorie-Geografie” în anumite universități, dar ne liniștește în alt sens: disciplinele „Istorie” și „Geografie” nu se desființează sau comasează și nici nu se unesc sub denumirea „Studii sociale”. Așa să fie, dar amenințarea rămâne și ea este formulată periodic în anumite medii de la nivelul Ministerului Educației, al unor consilieri și experți, al unor institute de științele educației.

Văd tot mai des, prin mijloacele de difuzare în masă, „soluții” tot mai trăsnite, de rezolvare a crizei școlii românești prin introducerea unor „materii” precum educație sexuală, igienică, circulația pe drumurile publice, educație financiar-bancară, nutriție sănătoasă, protecția mediului, șah, educație digitală etc. Menționatul comunicat al Ministerului arată, de exemplu, că disciplina „Studii sociale” intră în categoria disciplinelor socio-umane în învățământul preuniversitar (la clasa a XII-a), alături de „Gândire critică și Drepturile copilului”, „Educație interculturală”, „Educație pentru cetățenie democratică”, „Logică și argumentare” etc.

Ca să faci toate aceste discipline sui generis, trebuie să renunți la altele. Unde să mai aibă loc „Istoria” și „Geografia”? Nu-i vorbă, nici „Matematica”, „Fizica”, „Biologia”, „Chimia”, „Filosofia”, „Limba și literatura română”, limbile străine nu au cum să se mai regăsească în același cuantum, cu același număr de ore. Teoria formelor fără fond este mereu la ordinea zilei la noi. Dacă nu vom face în chip serios disciplinele școlare consacrate și verificate de secole, dacă nu vom ști limba și literatura română, limbi și literaturi străine, matematică, fizică, istorie, geografie etc. sau dacă le vom face pe toate la nivelul minimei rezistențe, cum să devenim experți în nutriție sănătoasă, mediu nepoluat, igienă, sexologie, fiscalitate, drepturile omului, democrație, studii interculturale, gândire critică etc.? Nu se înțelege de către „toboșarii vremurilor noi” că adaptarea la nevoile societății contemporane digitalizate nu se poate face prin materii școlare noi care să le îndepărteze pe cel vechi, ci prin conținuturi adecvate. Nu spune nimeni că elevii nu trebuie să cunoască drepturile copilului, democrația, constituționalismul, igienă, nutriția sănătoasă, relațiile interetnice etc., dar acestea nu au de ce să devină materii școlare, notate și încheiate cu medii semestriale. Toate acestea trebuie să fie teme speciale, conținuturi serios făcute de către profesorii disciplinelor existente.

Ce câștigăm dacă îl învățăm pe elev că „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, adoptată în timpul Marii Revoluții Franceze (la 1789), a revoluționat societatea europeană și pe cea americană, din moment ce elevul nu mai învață nimic despre istoria Franței, a Europei și a lumii? Sau ce avantaj obținem pentru cultura generală a adolescentului dacă îi spunem ce înseamnă un cont curent de economii, fără ca el să știe cadrul general apariției băncilor, nici istoria monedei, nici rolul bancnotelor în istorie? Degeaba împărțim istoria țării și a lumii pe felii tot mai mici (de genul rolul democrației, istoria comunismului, dictaturile, războaiele mondiale, revoluțiile, crimele contra umanității etc.), fără să ne mai îngrijim ca elevii să vadă și ansamblul. Istoria este a societății, a comunităților mari, a civilizațiilor și trebuie studiată ca atare. Că noi ocolim istoria națională, că ne ferim, la nivelul programelor și manualelor, de numele de România, că blamăm sentimentul național și patriotismul, confundându-le cu naționalismul excesiv, cu xenofobia, cu șovinismul, este regretabil și condamnabil. Numai cunoașterea istoriei neamului nostru ne ajută să înțelegem istoria celorlalte neamuri.

Ceea ce nu înțeleg chivernisitorii școlii este un lucru foarte simplu: istoria înseamnă cultură generală și orientare în viața contemporană, nu date și fapte de prisos despre o lume care nu mai este. Iar geografia înseamnă orientare elementară în spațiu și nu denumiri care trebuie memorate. Azi, copiii și tinerii au marea șansă de a călători, de a vedea lumea, de a se bucura de marile creații ale omenirii din toate timpurile și din toate spațiile, din preistorie până în era zborurilor cosmice și din Laponia până în Patagonia. Dacă nu mai învățăm istorie și geografie, dacă disprețuim aceste forme de adaptare la viață, dacă ne temem de conținuturile lor, vom ajunge să mergem în America Latină și să credem că oamenii de acolo vorbesc limba latină, să vedem obeliscurile egiptene de la Paris și să credem că acolo a fost Egiptul antic, să intrăm în British Museum și să credem că unele obiecte de acolo le-au adus extratereștrii. Poate că vom ști să ne spălăm mereu pe mâini, să mâncăm numai produse ecologice, să nu poluăm natura, să deschidem o afacere, să accesăm site-urile cu cele mai spectaculoase jocuri sau filme cu ființe fantastice etc., dar vom ajunge categoric infirmi intelectual.

Vor gândi alții pentru noi, iar noi vom executa cuminți ordinele lor. „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, constata Immanuel Kant, cu mai bine de două secole în urmă. De atunci se întrevedeau gravele consecințe ale ignoranței, generatoare de prostie și de prostire. Cultura generală prezentă numai în memoria calculatorului este utilă doar pe jumătate, fiindcă poate să rămână, pentru cei mai mulți, literă moartă. Ca să accesăm datele digitale avem nevoie de o pregătire a minții noastre, de o anumită sensibilitate pentru cunoaștere, de pasiunea cercetării. Acestea toate nu vin printr-un dat imuabil al sorții, ci prin eforturi grele, prin învățătură asiduă, prin strădanii ale memoriei, fără de care inteligența moare. Se poate că peste mii de ani – dacă planeta numită Pământ va mai exista – structură biologică și intelectuală a oamenilor să se schimbe radical și să nu mai fie nevoie de școală, așa cum o înțelegem noi astăzi. Până atunci, însă, nu putem arunca peste bordul „corăbiei” noastre o experiență de viață verificată de milenii și foarte folositoare, adoptând în loc iluziile unor decidenți fără școală ca lumea, cu diplome luate la apelul de seară și care pot fi caracterizați cu îngăduință drept semidocți.