Costică Ciocan, judecător din Iași, despre cum rezistența la schimbare poate veni din interiorul sistemului

Costică Ciocan, un cunoscut judecător din Iași, a oferit detalii despre cum rezistența la schimbare poate veni din interiorul sistemului.

„Cu toții am auzit, probabil, măcar o dată până acum, expresia: „Pe vremea mea era mult mai greu și voi acum vă plângeți?”. Indiferent că este vorba de lipsa unor produse alimentare din timpul comunismului, stagiul militar obligatoriu, dificultățile economice din „perioada de lungă tranziție spre democrație” sau de lipsa tehnologiei, există persoane care doresc să amintească, cu bună-credință, că lucrurile au stat și mai rău, iar prezentul, cu bune, cu rele, este mult mai ofertant decât vremurile în care era întreruptă energia electrică sau Frontul Salvării Naționale transmitea promisiuni din sediul Televiziunii Naționale.  „Nu-ți cere osândă! O să te bată Dumnezeu!”, de parcă, în sufletul generațiilor anterioare, este un fel de „mixed feelings”.  Pe de o parte, vor ca tinerii, copiii, nepoții sau strănepoții lor să aibă un trai prosper, mai bun, dar, în același timp, dacă se poate, să simtă și din greutățile trecutului, „să nu ia totul de-a gata”.

Și nu, nu am luat totul de-a gata! Din clasa a V-a, părinții mei au decis că ar fi mai bine pentru mine să urmez gimnaziul la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași, pentru că, cine știe, poate îmi va plăcea, voi continua cu liceul și, la un moment dat, voi deveni profesor sau educator. Astfel, în toamna anului 2004, încărcam bagajele în Dacia Papuc a familiei și porneam spre Iași. Copoul, curtea liceului cu castani înalți, băncile proaspăt vopsite cu verde și entuziasmul celorlalți elevi m-au făcut să uit instantaneu de casă. Vraja însă nu a durat prea mult, pentru că tata a parcat mașina în apropierea căminului/ internatului și a acționat frâna de mână. Aud și acum sunetul produs de sistemul de frânare pentru motivul că, odată cu acesta, o parte din copilăria mea luase sfârșit. Aici e! Doamne-ajută! Să mergem! Căminul?, am întrebat. Da, mi-a răspuns tata!

Prima dată am observat gratiile de la întregul parter, improvizate din plase de Buzău, tăiate și prinse cu ținte din oțel de ramele de lemn ale geamurilor duble. Clădirea avea aspectul unei pușcării unde auzisem că erau duși consătenii care, accidental, își spărgeau capetele la discotecă sau la căminul cultural, furau recolte de pe câmp sau își „forțau norocul” în materii sentimentale. Ulterior, am aflat că urma să locuiesc într-o cameră cu alți șase-șapte colegi, pe paturi din cadre de fier, cu arcuri și saltele din spumă poliuretanică sau umplute cu material textil, plin de mucegai. Unele saltele erau pătate de urină, rupte sau roase de șoareci, însă apoi am aflat că, dacă vrei „să pui mâna pe o saltea mai bunicică”, trebuie să vii din timp, „să rezolvi”, să găsești pe cineva „cu care să vorbești”.

Apa caldă era furnizată doar în zilele de marți și joi, indiferent de programarea orelor de sport. Exista o baie cu șase-șapte dușuri, fără perdele din plastic, unde ne îngrămădeam, începând de la clasa a V-a până la clasa a XII-a, încercând să prindem alternanța dintre apa rece și cea opărită, în intervalul orar 19.00-21.00.

În camere, igrasia, umiditatea și mucegaiul constituiau o realitate incontestabilă și nu speriau pe nimeni, nici pe elevi și nici pe cei care aveau în administrare căminul/internatul. Nu auziserăm pe atunci de alergii sau infecții respiratorii ori reacții toxice la mucegai. Prezența șoarecilor în cămin era un prilej de educație fizică și sport, iar alungarea sau uciderea lor cu șlapi sau bucăți de lemn, un fel de ice-breaking, joc de socializare care ne apropia și ne solidariza. Aveam un dușman comun.

La chiuvetele din baie, din cauza sistemului de canalizare sau de scurgere defectuos, popasurile pitorești ale melcilor în cuve sau pe robineți ținea mai mult de comedia cotidiană și nu reprezentau o problemă. Puteai schimba traseul melcului sau, dacă aveai un fond biologic minuțios cercetat de Lombroso, îl puteai arunca pe geam, continuând să bei apă, fără teama de bacterii, infecții gastrointestinale sau hepatită.

Iarna erau vânate paturile de lângă calorifere, cu toate că se simțea vântul anotimpului trecând printre geamurile vechi și uzate, cu sisteme de închidere bazate pe „izbire și trântire”. Nimeni nu se gândea că realitățile ar putea fi altfel. Aveam vestiare de lemn cu lacăte, pe care le împărțeam pe rafturi cu ceilalți colegi, iar linoleumul așezat pe pardoseala din beton te asigurau că nu trebuie să mergi niciodată desculț. De la dușuri am dobândit o ciupercă la piciorul drept, pe care am tratat-o după doi ani, după ce mama m-a plimbat pe la toți dermatologii din Iași.

Când am văzut primul șobolan ieșind de prin canalizare, chiar și cu mintea de copil, mi-am dat seama că problemele sunt serioase. Îmi amintesc că am mers cu câțiva prieteni la un pedagog sau la un îngrijitor, am sesizat situația și am primit următorul răspuns: „Ziceți mersi că aveți unde sta!”. Și de atitudine, și de limbaj eram puși la locul nostru. Cine eram noi, de fapt? Eram niște copii de țărani, veniți „de la dracu-n praznic” (sper ca această expresie românească să nu lezeze sentimentele nimănui), de prin sate uitate de lume, Coarnele Caprei, Focuri sau Fântânele. Nu meritam mai mult, cu toate că plăteam pentru cazare și cartela de masă.

Într-o noapte, am prins un cutremur și toți elevii am fost evacuați pe terenul de sport din curtea școlii. Acoperiți cu pături, stăteam lipiți unii de ceilalți, încălzindu-ne, și priveam bucata din zidul exterior al căminului, căzută pe trotuarul pe care mergeam spre școală.

Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași nu arăta diferit față de cămin și, de când am auzit despre existența acesteia, este într-o continuă renovare, a fost în renovare și va fi în renovare. Era evident că „nimic normal” nu mai exista în această școală, iar asocierea cu persoana domnitorului Vasile Lupu nu mai corespundea „realităților sociale”. În orice caz, nu doar Vasile Lupu a fost nedreptățit de vremuri. Să ne aducem aminte de numele  Anghel Saligny, utilizat cu mândrie pentru cincinale democratice în țara podurilor noi care se dărâmă. „Moștenirea, dom’le, moștenirea e grea!”.

Cred că am mai încercat de câteva ori să discutăm cu cei din „comitetul executiv” și ni s-a zis din nou: „Dacă nu vă convine, plecați acasă!” Oh, da! Aș fi plecat acasă! Și încă cum! Aș fi plecat și pe jos! Acasă aveam camera mea, o curte, o gospodărie cu utilaje agricole semi-medievale și animale de tracțiune. Cine știe ce s-ar fi ales de mine? Poate că, astăzi, apăream la „Viața satului” ori puneam proprietatea/domeniul la dispoziție pentru show-ul „Fermier caut nevastă” sau „Insula iubirii” adaptată, cu ispite și capcane rurale.

Am absolvit gimnaziul la Școala Normală „Vasile Lupu”, dar, din 2008, am ales să merg la un alt liceu. Școala era într-o avansată stare de degradare, cu balustrade care se țineau în piloni uzați (un copil a căzut în cap de la etaj), cu băi lipsite de igienă și conduceri pline de ambiții personale, dar fără aspirații administrative, concrete.

În urma mea, au venit alte generații cărora, poate, la fel ca și nouă, li s-a spus de către alți oameni (alte timpuri, alți oameni, aceleași priceperi, deprinderi și mentalități):

„Ce vreți, bă? Ziceți mersi, pentru că aveți bănci și scaune pe care să stați! Ziceți mersi că nu învățați pe genunchi!”.

După aproape 20 de ani, aflu că Școala Normală „Vasile Lupu” (între timp devenită Colegiu – o tentativă de a da o notă de glamour unei situații neplăcute) se va închide, că la cei 168 de ani școala e bătrână, trebuie scoasă din uz, dusă la depou sau poate internată într-un azil. Școala prezintă risc seismic avansat – o formulă care, de fapt, înseamnă că ar putea cădea oricând tavanul peste elevii cărora li s-a zis: „Copiii să învețe, nu să vină cu revendicări!” Elevii au tăcut sau au fost reduși la tăcere și învățați să fie mulțumiți până când, efectiv, nu au mai avut pentru ce să aducă mulțumiri conducătorilor administrativi. S-a uitat că, dacă urci Copoul, dincolo de rondul Agronomiei și Liceul „Vasile Adamachi”, mai există o școală, „Vasile Lupu”.

I-am văzut la TV pe copiii care au ieșit în stradă pentru a nu fi nevoiți să meargă în alte școli dimineața sau după-amiaza, în grupe și serii, din dorința de a-și continua studiile. Ce aș putea să-i răspund acum celui care, acum 20 de ani, mi-a spus să zic mersi cu ce am și să îmi văd de treabă? Ne-am văzut de treabă atât eu cât și generațiile care au urmat, până când s-a pus lacătul pe școală. Școala e în ruină. Școala aproape se dărâmă. Școala a fost îngropată și nu știu dacă intenționat sau a fost vorba de indiferență.

Rattus norvegicus se plimbă și acum printre noi. L-am văzut, sub diverse forme, în continuare, în liceu, prin facultate și în profesia de magistrat și, de fiecare dată, fără excepție, a fost un îngrijitor sau un pedagog care să-mi spună: „Zi mersi cu ce ai! Serios? Acum v-ați găsit? Vreți normarea muncii, condiții, vreți, vreți, vreți, (…)”. Atunci se activează acea amintire de la începutul gimnaziului, când am început să învăț că șobolanii sunt ființe nocturne omnivore, periculoase, atrase de locuri cu resturi alimentare, că apar oricând și că te pot mușca chiar și atunci când tu îți vezi de treabă, îți faci temele și mergi la școală. Pedagogul apare ori de câte ori aud: „dar noi băteam hotărârile la mașină, intrau 120 de dosare, plecam pe jos acasă, scriam minuta de mână; vara, nici nu auziserăm de aerul condiționat, iar iarna stăteam în sală cu geci și mănuși și aveam toaletă în curtea instanței, pe lefuri dinainte de Stoica; voi vă plângeți? Spuneți mersi cu ce aveți! Nu aveam calculatoare și voi vă plângeți că nu vă merg calculatoarele! Normarea muncii, pe bune!? Nici noi nu am prins asta! Ce-ar fi să munciți până cădeți pe brânci, apoi să vedeți dacă prindeți sau nu pensia specială?”.

Anul 2024 va fi și pentru Iași, într-un univers paralel, un an marcat de mult entuziasm, de parade, demonstrații de masă, congrese, conferințe, pliante și propagande filmate cu drone de la înălțime. În calitate de cetățean cu drept de vot, aș propune ca acestea să se desfășoare chiar în curtea Școlii Normale „Vasile Lupu”, pentru că există spațiu, o curte generoasă pentru marșuri sau mitinguri de susținere internațională și săli de clasă unde pot fi dezbătute cele mai importante probleme cu care se confruntă „poporul”.

În prezent, ori de câte ori aud că „Iașul este un oraș minunat” sau „mă întorc cu drag de fiecare dată în Iași”, zâmbesc și îndemn vizitatorii să rămână pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, în fața Palatului Culturii, pentru poze, sau prin zona magazinelor Palas Mall. „S-a schimbat orașul foarte mult!”. Da!, mă gândesc. Este foarte aglomerat, statistic, unul dintre cele mai poluate orașe din țară, cu cetățeni care confundă cărămida cu ficatul și o construcție cu un corp uman. Da, la 168 de ani, școala e chiar longevivă, ar fi trebuit să moară de mult, să fie inclusă în programul de parastase, nu să stea așa, într-o rână, spre oripilarea trecătorilor.

Deci, când mai veniți pe la noi?”, a transmis judecătorul din Iași, Costică Ciocan.