Ciupercile salbatice cu proprietati vindecatoare uluitoare

Aceste ciuperci in forma de lalea sunt foarte apreciate de catre bucatarii de top si de catre gurmanzii amatori. Desi sunt disponibile intr-o ampla gama de nuante, varianta aurie – cunoscuta si dupa numele frantuzesc „girolles” – este cea mai cautata si cea mai intalnita.

Consistenta lor delicata, poroasa absoarbe cu usurinta untul, smantana si coniacul – trei ingrediente cu care galbiorii se prepara in mod clasic. Cand sunt rumeniti in cuptor sau in tigaie, ei capata o aroma fructata, care poate aminti de caise si este insotita de note piperate. Galbiorii se gasesc in padurile din zonele temperate ale Europei, ale Americii de Nord, ale Africii de Sud si ale Asiei, unde sunt recoltati anual, de la inceputul verii pana la inceputul iernii. Chiar daca sunt cei mai gustosi cand sunt consumati proaspeti, galbiorii pot fi si murati, uscati, conservati sau congelati. 

Dieta cu ciuperci 

Ciupercile salbatice, inclusiv galbiorii, au fost culese pentru consum in Europa si in Asia inca din cele mai vechi timpuri. Prima referinta scrisa cu privire la galbiori se gaseste intr-un manual chinezesc, vechi de 800 de ani, care trecea in revista tipurile de ciuperci salbatice comestibile, potrivit adevarul.ro.

Cu toate acestea, romanii ii serveau in urma cu 2000 de ani la banchete. In lumea occidentala, au inceput sa devina cunoscuti drept un aliment de lux in secolul al XVII-lea, cand erau consumati in cadrul meselor regale din Franta, fiind considerati parte a „grande cuisine”, promovata de catre chefi cunoscuti, precum Marie-Antoine Carême. Galbiorii se gasesc la radacina copacilor acoperiti cu muschi, in padurile de conifere, in cele montane de mesteacan si, uneori, printre ierburi joase si plante aromatice. Acestia au o palarie rotunjita, subtire si cu incretituri largi. Galbiorii variaza in ceea ce priveste marimea, putand fi mici precum un deget sau mari cat doi pumni.

Intoxicatia cu ciuperci necomestibile 

Nu confundati galbiorii cu „galbiorii falsi”, un tip de ciuperca ce are tulpina mai subtire si lamele cu marginea ascutita. Acestea nu sunt otravitoare, insa nu sunt nici comestibile – cauzeaza dureri gastrice usoare. De asemenea, galbiorii nu trebuie confundati cu Omphalotus olearius – buretele portocaliu, o ciuperca foarte otravitoare, ce poate fi identificata prin lamelele sale ne-bifurcate si creste in ciorchine.

Galbiorii contin doze ridicate  de acid glutamic, care ajuta la intarirea sistemului imunitar si la combaterea depersiilor si a starilor de oboseala. Tot acest compus furnizeaza energie creierului, este un bun adjuvant in cazuri de boli grave (cum sunt schizofrenia si senilitatea), are rol important in dezvoltarea memoriei si a capacitatii de concentrare.

Cum sa mananci pe saturate fara sa te ingrasi. Iata alimentele permise 

La fel ca majoritatea ciupercilor comestibile, galbiorii sunt o sursa foarte buna de Vitamina D, care ajuta la fixarea calciului si fosforului in organism si are rol important in mineralizarea oaselor si mentinerea sanatatii dintilor. Gabiorii sunt bogati in fier, cupru si potasiu. Fierul se asimileaza usor cu un alt bioelement – calciul. Fierul ajuta in cazuri de oboseala, anemie, iritabilitate, dureri de cap, paloare, inapetenta si ameteala.

Un aperitiv delicios: oua umplute cu ciuperci
Cuprul formeaza structura proteinelor in tesutul conjunctiv, este necesar tesutului cartilaginos, osos, dar si vaselor de sange, pielii, glandei tiroide, plamanilor, formarii hemoglobinei si sintezei fosfolipidelor. Potasiul mentine starea de sanatate a sistemului cardiovascular, regleaza permeabilitatea celulara, imbunatateste functia glandelor suprarenale, a muschilor, ajuta la metabolismul protidelor, glucidelor si activarea enzimelor. De asemenea, gaslbiorii contin si alti aminoacizi esentiali, care au rolul de a consolida sistemul imunitar al organismului si de a preveni dezvoltarea cancerului. Galbiorii sunt bogati in intreaga gama de vitamine B, ce ajuta la descompunerea proteinelor, carbohidratilor si grasimii.

In stare cruda, galbiorii sunt tari, greu de mestecat si de digerat. Carnea lor se inmoaie insa daca sunt scufundati intr-o marinada cu otet. Pot deveni fragili daca sunt gatiti prea rapid si isi lasa sucul atunci cand sunt preparati la foc mic, iar acesta se transforma intr-un sos. Se comporta bine atunci cand sunt preparati un timp indelungat si dezvolta un gust bogat, ca de aluna, atunci cand se rumenesc. Se potrivesc, de asemenea, pentru prepararea la foc mic in supe-creme si sosuri. Carnea lor devine mai moale daca, inainte de preparare, sunt lasati peste noapte in lapte.