Cine conduce de fapt, răspunde de drept?

Iată o întrebare cât se poate de legitimă, generată de situația în care s-a pus președintele României, Klaus Iohannis. Acesta are Guvernul său, pe care îl prezidează și îl conduce pe bucăți de la Cotroceni. Are, prin crearea coaliției și a noii majorități, și Parlamentul său. În curând, după cum se preconizează, va avea la degetul mic televiziunea și postul public de radio. Probabil și instituția Avocatului Poporului. Poate chiar și CCR. De facto, Klaus Iohannis este Conducătorul. Dar de jure?

Întrebarea își are rostul ei. Iar răspunsul poate fi dramatic. În plan etic, cine conduce își asumă consecințele. Meritele, în caz de succes. Bilele negre, în caz de eșec. În statele caracterizate prin domnia dreptului, adică a legii, în statele în care forța dreptului prevalează asupra dreptului forței, întotdeauna cel care dispune de prerogativele necesare asumării integrale sau chiar și cvasiintegrale a conducerii, răspunde integral sau cvasiintegral pentru reușită sau eșec. Situația se complică însă în România.

Oficial, România este o republică. Chiar dacă de tip struțo-cămilă. Adică parțial parlamentară și parțial republicană. Republica înseamnă că statul este condus de către popor, prin intermediul reprezentanților pe care îi alege în mod liber și netrucat. Iar instituțiile statului se supraveghează și se echilibrează reciproc. Când vorbim despre o republică nu este neapărat obligatoriu să punem semnul egalității între ea și democrație. Desigur, este preferabil ca o republică să fie de tip democratic. Dar nu este obligatoriu. În ultimii 30 de ani, noi am fost o republică care s-a autointitulat în mod fals de tip democratic, deși au prevalat accentele autoritariste sau dictatoriale. Dar cum este noua republică a lui Klaus Iohannis?

Însumând, prin adjudecare, toate principalele prerogative ale puterii: puterea executivă, prin conducerea Guvernului de la Cotroceni, puterea legislativă, prin manipularea de facto a majorității parlamentare și puterea judecătorească prin influențarea aproape fățișă a deciziilor relevante din instanțe, ca să nu mai vorbim de modul în care sunt declanșate sau blocate anchetele Parchetului. Se adaugă forța. Conferită de toate instituțiile de forță, aflate practic la cheremul președintelui și care, încă tributare modelului comunist, plasează ordinul înaintea rațiunilor constituționale. Vorbim practic, deci, de o putere absolută asumată însă neoficial. Această asumare neostentativă limitează însă și răspunderea Conducătorului? După opinia mea nu.

E rău că s-a ajuns în această situație. E rău că cei aflați pe valul puterii, în frunte cu Klaus Iohannis, au manipulat în așa fel votul popular, dar și felul în care s-au numărat respectivele voturi, încât i-au conferit, până la urmă, unei singure persoane puterea absolută. Dar există încă un rău și mai mare. Pe care, la limită, am putea să îl evităm

Cel mai mare rău posibil este ca un personaj aflat în poziția lui Klaus Iohannis să își asume întreaga putere și întreg exercițiul acestei puteri fără a o redistribui în mod real, dar să nu își asume și înteraga răspundere. Ce ar însemna asta?

Asta ar însemna că dacă, de pildă, domnul colonel doctor Valeriu Gheorghiță a fost o idee greșită, iar strategia națională de vaccinare dă zi de zi chix, generând victime omenești și pagube materiale, răspunderea trebuie să și-o asume în primul rând Klaus Iohannis, fiindcă acesta l-a înșurubat pe Gheorghiță în această poziție, și trage toate sforile campaniei. Nici nefericitul Gheorghiță și nici Armata Română, a cărui uniformă acesta o poartă, și care se mai bucură încă de încrederea populației, nu trebuie să devină țapi ispășitori.

Dacă împrumuturile pe care le face statul român sunt nejustificat de mari, la dobânzi care îmbogățesc băncile și sărăcesc cetățenii și societățile comerciale, și dacă toate aceste miliarde de euro se duc pe apa sâmbetei, țapul ispășitor nu poate rămâne, cum s-a întâmplat până acum, ministrul Finanțelor sau primul ministru. Responsabil este președintele României, care a decis o asemenea politică. Și tot el este responsabil pentru faptul că, neavând un buget de la 1 ianuarie, suntem nevoiți să amânăm până spre mijlocul anului toate investițiile la nivel național sau local. Iar în felul acesta, economia nu numai că bate pasul pe loc, dar chiar se contractă în mod periculos.

Dacă există atât de multe categorii sociale care dau în clocot, nemulțumite fiind, sau chiar șocate de prăpastia dintre angajamentele din campania electorală și măsurile post-campanie, atunci adevărații responsabili nu trebuiesc căutați în partidele politice. Vinovatul numărul unu se află la Cotroceni și este președintele României Klaus Iohannis.

Dacă nici măcar nu se mai poate vorbi despre „România educată”, în condițiile în care învățământul se desfășoară pentru o bună parte dintre elevi prin telepatie, iar pentru ceilalți, șontâc șontâc, prin teleșcoală, vinovați nu sunt dascălii, mizerabil plătiți, și nici elevii ai căror părinți se dau de ceasul morții, și nici ministrul Educației. Vinovat este adevăratul Number One. Conducătorul.

Iar dacă România nu intră în normalitate și nu atinge statutul unei națiuni demne aflându-se încă, în ciuda angajamentelor ferme ale lui Iohannis, în anticamera UE, atunci cine Dumnezeu poate fi făcut responsabil? Ciuma roșie? Sau Klaus Iohannis, care deține acum, în mod clar, toate pârghiile puterii, după ce timp de șase ani a deținut o bună parte din ele?

În consecință, tot ceea ce îmi doresc este să văd că există o juxtapunere între puterea pe care o deține de facto președintele și răspunderea pe care acesta are obligația să și-o asume.