Ce ne-a spus Congresul Partidului Comunist Chinez?

Unul dintre cele mai importante evenimente ale anului 2022, cu mult peste nenorocitul război din Ucraina sau alegerile americane, a fost Congresul Partidului Comunist Chinez. Acesta a trasat liniile de mișcare ale politicii chineze în următorii ani din Secolul Asiei, în condițiile în care, fără îndoială, China este principalul candidat la poziția de superputere globală. Formulat în stilul sofisticat al discursului politic cu specific chinez, bogat în metafore și maxime, mesajul Congresului, spre a fi bine înțeles, trebuie citit în cheie chinezească, iar nu cu ochelarii euro-atlantici. 

1999: O ÎNTÂLNIRE CU VICE-PRIM MINISTRUL CHINEZ QIAN QICHEN

În 1999, cu prilejul unei vizite private pe care o efectuam la Beijing, am avut o lungă și foarte interesantă discuție cu domnul Qian Qichen, vice-prim ministru și ministru al afacerilor externe al Republicii Populare Chineze, membru al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez. Un fin evaluator al situației internaționale și un șef vizionar al diplomației chineze, cu care anterior, în 1997, avusesem ocazia să mă întâlnesc în calitate de ministru de externe al României. În 1999 demisionasem deja din Guvernul român, iar invitația făcută mie de a vizita China nu putea fi interpretată altfel decât ca semn al respectului, simpatiei și interesului pentru mine, dar mai ales, pentru țara mea și poporul român.

Ministrul chinez ajunsese la Beijing cam în același timp cu mine, el venind de la New York, unde participase la sesiunea Adunării Generale a ONU. Era la puține zile după ce NATO bombardase Belgradul; prilej cu care fusese lovită și clădirea Ambasadei R.P. Chineze în Iugoslavia. În replică, populația chineză revoltată mânjise cu cerneală zidurile Ambasadei SUA de la Beijing.

În acest context, distinsul interlocutor mi-a povestit că pe drum, făcând escală la Londra, a primit, din partea Premierului britanic Tony Blair, invitația neașteptată de a avea o întrevedere la Downing Street 10. Oferta a fost refuzată pe motiv că ministrul chinez se grăbește să se întoarcă acasă. Acesta a precizat, însă, că dacă primul ministru dorește să îl vadă se pot întâlni pe aeroport în pauza dintre zboruri. Așa se face că Tony Blair a venit pe aeroport, unde s-a văzut că scopul său era acela de a-l convinge pe înaltul reprezentant al Chinei că bombardarea ambasadei chineze nu fusese intenționată, ci doar o eroare cauzată de utilizarea unor hărți nepotrivite de către pilotul bombardierului implicat în operațiune. „Am mulțumit pentru informație și m-am prefăcut că o cred, dar nu am crezut un cuvânt din ea.” – mi s-a confesat gazda.

China știa că operațiunea militară a NATO (mai exact a SUA) fusese deliberată și că ea era menită a fi un avertisment adresat guvernului chinez care decisese să adăpostească în subsolul clădirii respective niște unități operative ale serviciilor de informații iugoslave. Ceea ce era perfect legal, dar arăta Occidentului euro-atlantic interesul puterii globale emergente chineze de a juca un rol în Europa de Sud-Est, la concurență cu ambițiile puterilor americane și vest-europene. Pentru Washington, care tocmai savura unilateralismul, așa ceva era inadmisibil.

Pe atunci lucrurile nu îmi erau la fel de clare ca acum, dar, pe baza aceea ce putusem intui, la întoarcerea în țară am scris un articol în care, spre mirarea multora, susțineam că în Balcanii de Vest are loc prima confruntare de după Războiul Rece între SUA și China; o confruntare prefigurând o rivalitate strategică cu potențial de escaladare în anii următori, pe măsură ce puterea economică și militară chineze se consolidau. Istoria a confirmat.

ALTERNATIVA STRATEGICĂ ÎN ANALIZA CONDUCERII CHINEZE

Partea cea mai interesantă a discuției cu vice-premierul chinez a privit descrierea concursului dintre curentele de gândire strategică din conducerea Partidului Comunist Chinez.

La nivelul cel mai înalt al planificării politice chineze era un grup care considera că mai întâi trebuie obținută supremația Chinei în lume pe plan economic, pentru ca abia apoi China să se ocupe de creșterea puterii ei militare. O asemenea succesiune a etapelor ar fi permis și rezolvarea marilor probleme sociale care, în condițiile sărăciei prezente în vestul țării, mențineau statul chinez în categoria celor în curs de dezvoltare. În plus, decalajul între calitatea vieții din estul Chinei și a celei din vest, lăsa loc amenințării cu nemulțumiri și tensiuni sociale care ar fi trebuit tratate înainte ca R.P. Chineză să se manifeste ca o putere cu aspirații și misiuni globale. În fine, potrivit acestei concepții, dezvoltarea economică mai era necesară și pentru a facilita reunificarea (era avut în vedere Taiwanul) și consolidarea unificării statului (erau avute în vedere Hong Kong și Macao), formula „un stat două sisteme” neputând rezista în condițiile în care performanțele economico-sociale ale celor două sisteme erau net diferite.

În confruntare cu acest grup se găsea un altul care considera că statul chinez nu poate progresa decât dacă în prealabil câștigă cursa geopolitică cu marii actori globali, ceea ce făcea necesar ca înainte de dezvoltarea economiei să treacă întărirea puterii militare. În măsura în care acest punct de vedere ar fi avut câștig de cauză, spunea dl. Qian Qichen, rezolvarea problemei decalajelor în calitatea vieții, cu tensiunile sociale aferente, ar fi trebuit amânată, ceea ce ar fi atras după sine o înăsprire a regimului libertăților civile și nevoia de a exporta crizele interne printr-o politică externă militarizată, adică războinică, agresivă.

Presiunile exercitate de Occident asupra Chinei, embargourile prin care se încearcă sancționarea politicii sale interne (printre acestea era și embargoul privind exportul de tehnologie militară avansată occidentală în China, pe care ulterior, în calitate de europarlamentar, aveam, fără succes, să fac eforturi de a-l ridica), ideologizarea raporturilor internaționale, încurajarea independentismului taiwanez și altele asemenea suflau vânt în pânze celei din urmă orientări, orientarea pro-militară. Interlocutorul meu era convins că această orientare se va arăta a fi atât în detrimentul Chinei cât și a comunității internaționale.

Pornind de la această observație, vice-premierul chinez credea că, în loc să trateze China de pe poziția arogantă a unui hegemon global, SUA ar fi fost mult mai inspirată dacă ar fi cooperat cu ea spre a defini o nouă ordine mondială multipolară. Modelul viitoarei ordini, al viitoarei arhitecturi de securitate globală, îmi spunea dl. Qian Qichen, nu depindea de modelul relațiilor ruso-chineze (în acel moment, spre deosebire de trecutul din perioada sovietică, bune), ci de modelul relațiilor chino-americane. Deși nu a precizat lucrul acesta, am dedus că modelul din urmă și pe cale de consecință cel al securității globale ar fi putut fi unul bazat pe recunoașterea interdependențelor și a caracterului indivizibil al securității, pe solidaritate și cooperare, pe respect reciproc, pe admiterea diversității culturale și pe renunțarea la războiul ideologic, sau unul al confruntării, bazat pe echilibrul terorii și ghidat de regulile jocului de sumă nulă.

În finalul discuției noastre am fost întrebat dacă este adevărat că sunt președinte al unui Comitet de lucru româno-american (era vorba despre Comitetul de acțiune pentru parteneriatul strategic SUA-România pe care îl co-prezidam cu fostul Secretar american al apărării, William Perry). Primind confirmarea mea, dl Qian Qichen mi-a spus: „Atunci vă rog să transmiteți prietenilor dvs americani că, din punctul nostru de vedere, relațiile dintre China și SUA se află la un nivel foarte scăzut, dar sub acest nivel nu vor mai coborî.”

Era o formulă extrem de subtilă de a face știut pentru cei care aveau urechi de auzit că liderii chinezi prețuiesc atât de mult importanța relației chino-americane încât se vor asigura că ea nu va ajunge sub un anumit nivel de minimă comunicare și cooperare, indiferent cât vor mai călca americanii cu cizmele în oalele chineze. Am înțeles perfect că nu era vorba nici de subordonare nici de resemnare, ci de pragmatism și de realism. Rămânea ca și partea americană să înțeleagă bine mesajul și să își definească un comportament optim în consecință.

2022: DUPĂ DOUĂ ZECI DE ANI

Au trecut exact douăzeci și trei de ani de la întâlnirea relatată mai sus. Ea m-a ajutat, alături de multe alte întâlniri cu alți lideri chinezi sau cu chinezii de rând, să înțeleg viziunea Chinei asupra viitorului său și al lumii. Prin prisma acestei înțelegeri am încercat să citesc și mesajele recentului Congres al Partidului Comunist Chinez.

Primul mesaj care trezește atenția este acela potrivit căruia China își asumă responsabilitatea de a participa la definirea unei noi ordini mondiale, evident post americane, care, înainte de toate, se conturează ca înlocuind unipolarismul cu multipolarismul.

Dacă și SUA ar căuta drumul către multipolarism am putea spune „gând la gând cu bucurie”. Nu este, însă, cazul. Washingtonul nu numai că insistă ca păcii americane să îi succeadă o altă pace americană – pax americana după pax americana, dar este gata să asigure această succesiune manu militari. După ce că se încurcă tot mai tare în viesparul ucrainean din care nu mai știe cum să iasă (informații credibile spun că Președintele Biden, în cădere drastică de popularitate, ar fi răspuns printr-o ieșire nervoasă, pretențiilor Președintelui Zelenski la sporirea sprijinului militar pentru Ucraina), anexarea Dombasului de către Rusia făcând încă și mai dificile viitoarele inevitabile negocieri de pace, după ce că tensiunile armate în strâmtoarea Taiwan au atins cota de alarmă, după ce că aliații europeni sunt pe punctul de a se revolta împotriva războiului economic conceput de SUA nu doar contra Rusiei, ci și a UE, Casa Albă mai anunță că are pe masă soluția militară pentru a anihila proiectele nucleare ale Iranului. Aceasta în timp ce vechiul aliat turc își declină autonomia strategică iar aliații arabi producători de petrol (Arabia Saudită, Qatarul și Emiratele Arabe Unite) sunt amenințați cu măsuri de retorsiune după ce au refuzat să se alăture SUA în războiul nedeclarat, dar real, cu Rusia.

Pe un atare fundal, conform principiului acțiune-reacțiune (principiul acțiunii reciproce) din fizică, Beijingul anunță, fapt fără precedent, cel puțin cât privește precizia termenilor, că este gata să recurgă el însuși la forța armată pentru …a-și apăra securitatea. Ceea ce înseamnă pentru a duce la îndeplinire proiectele sale naționale circumscrise de interesele vitale ale națiunii chineze. Interese care astăzi sunt definite în contextul mondial caracterizat de emergența Chinei ca superputere globală, dacă nu neapărat și de decadența SUA (de fapt, singurul domeniu în care puterea americană mai face față concurenței globale fiind cel militar).

Omenirea și în special marile puteri consacrate în precedentele secole / „ere”, care au aparținut Europei și Americii, trebuie să ia act de acest teribil anunț: în „noua eră” (în „secolul Asiei”) China continuă să dorească pacea, dar nu se mai teme de război. Și, adaug eu, cu cât războiul Americii din Europa (așa zisul război din Ucraina, dar care cuprinde prin efectele lui întregul continent european) se prelungește, cu atât mai mult teama de război a Chinei se va spulbera, dacă nu cumva se va transforma, ca altădată în Occidentul euro-atlantic, în dorință de război.

Președintele Xi Jinping a vorbit despre o „nouă eră”, despre „securitate” și despre … „victorie”. De altfel, cu chemarea la „victorie” s-a și încheiat Congresul PCC. Criteriul victoriei este atingerea țintelor propuse. Care ar fi acestea?

În afara tezei deja cunoscute privind continuarea procesului de consolidare a „socialismului cu specific chinez”, putem sesiza patru ținte: două interne – eradicarea corupției și „întinerirea” (modernizarea); una cvasi-internă – desăvârșirea unității naționale prin transformarea conceptului „unei singure Chine” în realitate palpabilă; una externă sau universală – realizarea noii ordini globale multipolare. Să le luăm pe rând.

ERADICAREA CORUPȚIEI CA REFUZ AL CORPORATISMULUI AMERICAN

Când vorbim despre războiul împotriva corupției din China, trebuie să facem o distincție similară cu cea pe care o fac musulmanii între „micul jihad” (războiul sfânt cu necredincioșii) și „marele jihad” (războiul sfânt al fiecărui credincios cu sine însuși).

Pentru chinezi, la fel ca pentru toată lumea, corupția este transformarea ilicită a averii publice în avere privată. Lupta împotriva acesteia este „micul război cu corupția”.

Chinezii sunt chemați, însă, să se ia de piept și cu o altă formă de corupție, considerată a fi mai gravă decât cea manifestată prin diverse forme ale acumulării primitive de capital. „Marele război” este acela împotriva „americanizării” sau, mai general, „occidentalizării” mentalității celor care operează în societatea chineză și în special a celor care sunt jucătorii pieței. O piață ce trebuie să fie, potrivit doctrinei PCC, în același timp liberă și temperată, deschisă și controlată, loc al profitului, dar și izvor al bunăstării colective.

Nu întâmplător, din conducerea superioară a PCC au fost îndepărtați „americanofilii” și, în general, liderii cu studii în SUA sau în Europa occidentală. În biroul politic se află doar un singur absolvent al unei universități britanice, și acela specializat în ecologie. Cei rămași, nu sunt americanofobi, așa cum pripit unii ar concluziona, ci pur și simplu sinofili. (Exact ceea ce lipsește conducătorilor de azi ai României – românofilia.)

Politica de deschidere, inițiată de Deng Xiaoping, se nuanțează acum pentru a promova o „deschidere selectivă”; selecția modelelor străine sau a elementelor preluate din acestea urmează a se face după cum ele sunt compatibile sau nu cu „specificul societății chineze” tradiționale, având ca piloni de rezistență autoritatea centrală și egalitatea socială.

Se pare că o ordine internă tradițional chineză, autoritară și egalitară, era până nu demult aptă să accepte altoiul ordinii liberale și inegalitare de tip american, spre a-i oferi Chinei capacitatea de a se manifesta eficient ca actor global. Revoluția neo-sovietică declanșată de SUA cu scopul de a-și păstra primordialitatea în ordinea mondială, fie și cu renunțarea la libertatea comerțului (a se vedea persecutarea și alungarea abuzivă a marilor firme chineze, precum Huawei, de pe piețele euro-atlantice, practicile banditești ale confiscării, sub pretexte politico-ideologice, fondurilor depozitate de statele euro-asiatice în băncile euro-atlantice, inclusiv cu scopul nedeclarat de a reduce forțat din datoriile Occidentului angajate în Asia) și la libertățile cetățenești (a se vedea „teroarea corectitudinii politice”, înlocuirea drepturilor individuale cu așa numite „drepturi colective” acordate unor minorități organizate, de regulă, pe temeiuri împotriva naturii, înlăturarea principiului democratic al respectului pentru decizia majorității cu dictatura minorității autoproclamate ca purtătoare a progresului), pune modelul de organizare socială chineză în conflict ereditar cu cel american.

Faimosul capitalism de stat, prin care este descrisă adesea China în lumea noastră euro-atlantică, este, de fapt, altceva decât capitalismul de stat occidental. În Europa și SUA capitalismul de stat presupune tot subordonarea statului față de regulile profitului capitalist și interesele corporațiilor ca subiecte de drept privat, fie ele având ca acționar majoritar sau integral statul. Aici statul-acționar nu este și agent economic, iar proprietatea de stat asupra capitalului nu este folosită pentru promovarea politicilor macro-economice ale statului (controlul inflației și șomajului sau ghidajul dezvoltării economiei naționale).

În China, statul este cel care impune reguli capitalului în considerarea atingerii scopurilor de armonie socială cărora profitul corporatist le este destinat. În capitalismul de stat occidental statul este colacul de salvare al corporațiilor. În capitalismul de stat chinez corporațiile trebuie să fie colacul de salvare al statului; cel din urmă fiind reprezentantul, integratorul și paznicul intereselor sociale naționale.

ÎNTINERIREA CA MODERNIZARE FĂRĂ OCCIDENTALIZARE

În ceea ce privește „întinerirea”, primul gând ne duce la o nouă politică în domeniul natalității care să facă din atuul demografic, deja deținut la scară mondială de China, un atu și mai mare rezultat din asocierea numărului cu dinamismul juvenil. Lumea nu va fi ocupată de tancurile chineze, ci de călătorul chinez care pe noile drumuri ale mătăsii va duce în valiza sa, pe lângă mărfurile chineze (de la mineralele rare la produsele de înaltă tehnologie) și cultura chineză, „imperialismul cultural chinez”. Numai atât și ar fi suficient să ne pună pe gânduri.

Este, însă, mai mult decât atât. Aceasta îmi amintește un discurs ținut de, pe atunci, recentul ales Președinte al RP Chineze, realesul de azi, Xi Jinping, la Bruges, în 2013. Am avut onoarea și șansa de a fi invitat la acel eveniment, despre care am scris la vremea respectivă.

Ceea ce am descifrat din acea expunere, printre altele, a fost teza potrivit căreia o singură Chină există nu numai în spațiu, ci și în timp. În acest sens, nu numai Taiwanul este parte a Chinei, ca fapt geografic, ci și Regatul de Mijloc și China Kuomintang-ului și China lui Mao și China lui Deng etc, ca fapt istoric. Fiecare generație de chinezi și-a adus contribuția, pe deasupra diferențelor ideologice și de regim de guvernare, la ridicarea Chinei și la măreția ei, valorificând neîncetat capacitatea ei de a crea valori ale culturii universale pentru a asigura progresul civilizației unui popor care se confundă cu civilizația însăși. De aceea, trecând dintr-o etapă în alta a istoriei civilizației sale, China nu îmbătrânește, ci întinerește. Aceasta cu condiția ca societatea chineză să rămână unită și coerentă, precum și să dozeze perfect raportul dintre continuitate și discontinuitate. Ceea ce își propune să garanteze astăzi o grupare de „mandarini” organizată pe orizontală și pe verticală sub numele de Partid Comunist; nume păstrat de dragul continuității în formă. O formă oferind poporului confortul cutumei, care nu ascunde atât discontinuitatea, ci un progres gradual având viteza reglată în funcție de mobilitatea conștiinței sociale.

Această „întinerire” cu specific chinez este în totală contradicție cu schimbarea ghepardiană impusă de revoluția neo-sovietică soroșisto-schwabiană transpusă în termenii războiului mondial de establishmentul militarizat de la Washington. Revoluției culturale, amintindu-l mai degrabă pe Mao Tse Tung decât pe Jefferson, impuse de o Americă aflată în prag de război civil, China pare a-i opune proiectul unei „evoluții civilizaționale”, în care continuității i se conferă o valoare mai mare decât discontinuității.

Congresul PCC transmite un mesaj foarte clar chinezilor și lumii: „întinerirea” Chinei presupune adecvarea la exigențele prezentului, respectiv refuzul de a rămâne prizonierii vechilor forme de socializare cu mentalitățile și rânduielile lor, dar aceasta se va face într-un proces de continuitate care va transfera și perpetua esența concepției chineze despre lume și viață, iar nu prin copierea mecanică a unor modele născute și crescute în contextul altor culturi. Lumea armonioasă, spre care, potrivit vechii filosofii confucianiste, China a râvnit totdeauna, înseamnă conviețuirea cu aceste culturi străine, iar nu contestarea lor, într-o lume multipolară, bazată pe respectul diversității, în care diferențele culturale se vor asocia cu egalitatea și libertatea. „Cine acceptă această abordare, bine! Cine nu, se va confrunta cu noi, exclusiv prin mijloace politico-economice, culturale și demografice, dacă se poate; cu arma în mână, dacă este nevoie.” (Parafraza îmi aparține).

UNIFICAREA CHINEI

Celelalte două ținte reliefate de Congresul PCC sunt mai ușor de identificat și de acea le voi menționa succint.

În primul rând, este vorba despre transpunerea în realitate a teoriei unei „singure Chine”. Pe scurt, reunificarea cu Taiwanul, cel puțin pentru o perioadă de timp îndelungată în formula „un singur stat, două sisteme”. Ca reacție la agitația geopolitică creată de SUA în Marea Chinei și la retorica americană referitoare la Taiwan, se pare că rezervorul tradițional de răbdare chineză s-a golit considerabil. Cu cât politica americană, intenționat sau din neglijență, explicit sau implicit, stimulează independentismul taiwanez, căruia, altminteri, nici un analist politic occidental nu îi acordă șanse de reușită, cu atât mai mult și mai periculos pentru toată lumea pașii către recuperarea Taiwanului și trecerea lui efectivă sub suveranitatea Chinei continentale se precipită. În plus, cândva aproape exclusă, soluția militară pentru refacerea unității naționale a fost pusă acum pe masa alternativelor aflate la dispoziția Beijingului.

Departe de a fi stânjenit creșterea puterii militare a Chinei, embargoul instituit în anii 1990 cu privire la transferul de tehnică militară occidentală, a mobilizat China la înarmarea prin forțe proprii. Ceea ce pentru un popor atât de mare și dotat cu asemenea resurse, gata să își ia cu mâna sa revanșa istorică inclusiv prin însușirea creației intelectuale a foștilor săi opresori fără a se împiedica de lipsa dreptului de autor, nu a fost atât de dificil. În loc să se înarmeze cu asistența Occidentului euro-atlantic, China s-a înarmat împotriva lui. Și chiar dacă armata chineză este și, probabil, va mai rămâne pentru o vreme în urma celei americane, o posibilă confruntare cu ea nu mai este o simplă bagatelă cu rezultat previzibil. Cu atât mai mult cu cât împotriva sabiei occidentale, China aduce sabia, poate mai mică, unită cu superioritatea morală, cu dreptatea cauzei naționale. Războiul pentru Taiwan nu este un război al americanului de rând; el este un război al chinezului de rând.

GLOBALIZAREA MULTIPOLARĂ: O ORDINE CU SPECIFIC CHINEZESC

În al doilea rând, mai este vorba despre construcția ordinii mondiale multipolare. Ceea ce dă aripi Chinei în marșul către asemenea țintă este tocmai politica greșită a celor care i se opun.

Războiul SUA cu Rusia a împins-o pe aceasta în tabăra chineză; și încă în poziția de partener secund. Prăbușirea economică a UE, sub efectul aceleiași militarizări a politicii externe americane, face deja principalele puteri europene să redescopere drumul Beijingului. Germania se pregătește să fugă acolo. Franța și Italia îi vor urma. Pentru o vreme, nord-estul UE (Polonia și țările baltice), jucând totul pe cartea americană (aș zice jucând ruleta rusească cu revolverul american) se vor depărta de China, dar „pântecul moale” al Europei, respectiv Europa de sud-est (din Turcia până în Ungaria, trecând prin Balcani, și, probabil, ocolind România, exclusiv din vina acesteia) rămâne la dispoziția Beijingului.

În acest demers global, China se deplasează în consens cu toate celelalte națiuni având vocație de actor global sau capacitatea de a exercita o influență relevantă ca actor global, cu excepția minorității reprezentate de SUA și clienții săi europeni. Aceasta dă dimensiunea realismului scopurilor politicii externe chineze. Dacă în interiorul Chinei vom vedea cum arată socialismul cu specific chinez, în afară, mai mult ca sigur, vom avea o ordine globală cu specific chinez.

În cadrul Congresului s-a evidențiat hotărârea Chinei de face din alianța multivectorială cu Rusia un instrument esențial al politicii sale externe. Aceasta nu este, însă, doar o coaliție a contestării, îndreptată împotriva SUA și NATO, ci una a afirmării concretizată și instituționalizată în BRICS și în Organizația de Cooperare de la Shanghai. Fără Rusia, o cooperare sino-indiană ar fi greu de conceput. Cu Rusia împreună, drumul Teheranului și al Ankarei sunt mai ușor de pavat.

Pentru Occident asta plasează în lumină crudă imaginea unei concentrări de putere devastatoare, aptă a-i mătura orice influență, odată pusă în mișcare împotriva sa. Cum să aducem înapoi în sticla globalizării, din care a fost eliberată de senilul vrăjitor de la Washington, stihia acestei gigantice coaliții sino-centrice sau asia-centrice? Iată testul de imaginație și înțelepciune pe care trebuie să îl treacă cât mai curând națiunile europene, împreună cu sau separat de națiunea americană.

Într-un recent articol simplificator, partizan și tezist, George Friedman, dădea următoarei declarații aparținând unui purtător de cuvânt al Congresului CPP, înțelesul acceptării de către China a ordinii mondiale unipolare, precum și al deciziei Beijingului, chipurile impresionat de demonstrația de forță americană făcută în Taiwan, de a se acomoda cu respectiva ordine:  „Dacă unul dintre cele mai importante evenimente din relațiile internaționale din ultimii 50 de ani este restaurarea și dezvoltarea relațiilor China-SUA, de care au beneficiat atât cele două țări, cât și lumea, atunci cel mai important lucru în relațiile internaționale pentru următorii 50 de ani este că China și SUA trebuie să găsească drumul potrivit pentru a se înțelege între ele. Cheia pentru ca China și SUA să găsească drumul potrivit, rezidă în respectul reciproc, coexistența pașnică și cooperarea win-win, propuse de secretarul general Xi Jinping. Interesele comune dintre China și SUA depășesc cu mult diferențele și o relație China-SUA solidă și stabilă servește intereselor comune ale celor două popoare”. „Sfântă” frică a neputinței, ce frumos știi să te autoamăgești!

În realitate, această declarație nu face decât să reconfirme opinia că modelul viitoarei arhitecturi de securitate globală va fi construit pe calapodul relației chino-americane. Dacă în 1973, administrația Nixon a știut să treacă peste prejudecățile ideologice și să creeze, pentru următoarea jumătate de secol, în folosul SUA, ca principală superputere mondială, și al întregii lumi, cu o Chină în curs de dezvoltare, un tip de relație caracterizat prin cooperare, respect reciproc și beneficii mutuale, este de dorit ca administrațiile de azi ale superputerii americane în declin, să găsească o formulă similară pentru următorii cincizeci de ani, de astă dată cu o Chină ajunsă a fi principala superputere emergentă a lumii. Aceasta presupune ca SUA să evalueze corect realitatea raportului de forțe a momentului, precum și tendințele acesteia, acceptând decizia istoriei.

Obiectiv vorbind, SUA are interesul să se adapteze exigențelor chineze și să construiască împreună cu China soclul viitoarei ordini mondiale. Aceasta înseamnă, înainte de toate, renunțarea la unilateralism, la ideologizarea relațiilor internaționale și la jocul de sumă nulă în domeniul securității.

Subiectiv, SUA poate alege, însă, varianta confruntării. Aceasta nu va face pe nimeni să se supună și nu va confirma unilateralismul lumii, cum crede Friedman, ci va determina ca nașterea multipolarismului să fie mai grea, mai îndelungată și mai dureroasă, finalul travaliului urmând a consemna trecerea Americii în rândul puterilor regionale, adică al puterilor de rang secund.

Tocmai pentru că nu suntem interesați în acest din urmă deznodământ trebuie să-l ajutăm pe partenerul nostru strategic de jure american, să înțeleagă corect mesajele partenerului nostru strategic de facto (cel puțin în planul virtualității și al interesului național obiectiv al națiunii române) chinez, date cu prilejul Congresului PCC. Ceea tocmai am încercat să fac.