Castelul Sturdza de la Miclauseni

Castelul Sturdza de la Miclauseni, cunoscut si sub denumirea de Palatul Sturdza, este un castel in stil neogotic construit intre anii 1880-1904 de catre Gheorghe Sturza si sotia sa Maria, in satul Miclauseni, la o distanta de 20 km de Roman si 65 km de municipiul Iasi. In prezent, se afla in proprietatea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei si este inclus pe Lista monumentelor istorice din judetul Iasi din anul 2010, avand codul cod LMI IS-II-m-B-04199.02, ca parte a ansamblului Manastirea Miclauseni. Ansamblul este format din 3 monumente:

Biserica „Sf. Voievozi”, „Buna Vestire” – datand din 1787 si avand codul IS-II-m-B-04199.01

Castelul Sturza – datand din secolul al XVII-lea, recladit in 1752 si in secolul al XIX-lea si avand codul IS-II-m-B-04199.02

Parcul – datand din secolul al XIX-lea si avand codul IS-II-m-B-04199.03.

Castelul Miclauseni este construit in stil neogotic cu elemente de baroc. Cladirea a fost ridicata la sfarsitul sec. al XIX-lea pe locul unui conac boieresc mai vechi din sec. al XVIII-lea, o parte din constructia veche fiind inglobata in actuala cladire, ea aflandu-se in aripa estica a castelului.

Castelul Sturdza are etaj si mansarda. Peretii exteriori ai cladirii au fost impodobiti cu numeroase decoratiuni in altorelief, printre care si steme inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu cu o sabie si o ramura de maslin sau elemente simbolice, realizate in anul 1898 in stilul Art Nouveau de catre arhitectul Iulius Reinecke. Acesta fusese ajutat de catre Maria Sturdza, care ilustrase ca pictorita multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin si prieten apropiat al familiei Sturdza. 

Influentele neogotice se regasesc in decoratiuni cum ar fi: turnulete gotice, armuri medievale, sala de manej, dictoane latinesti inscrise pe pereti, turn de intrare cu pod peste santul de apa.

In interior, castelul avea scari centrale din marmura de Dalmatia, mobilier din lemn de trandafir, minutios sculptat, sobe din teracota, portelan sau faianta, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esente de paltin, mahon, stejar si abanos, confectionat de mesteri austrieci si avand motive geometrice si florale. Plafoanele si peretii interiori au fost pictati in ulei, pe ele aflandu-se inscrise numeroase dictoane in limba latina.
 

Partile componente din lemn ale cladirii (usi, ferestre, lambriuri, scari interioare) sunt realizate din lemn de stejar, tei si rasinoase, fiind bogat sculptate, profilate, traforate si lustruite cu selac la nivel de mobilier stil. 

In jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a daruit vornicului Miclaus (1380-1440), membru in Sfatul Domnesc, o mosie intinsa, situata in apropierea de Lunca Siretului. Mosia a devenit cunoscuta sub denumirea de Miclauseni, dupa moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmasii vornicului Miclaus au vandut mosia catre vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Satul acesta i-a fost intarit acestuia in 1598.

La inceputul secolului al XVII-lea, vistienicul Simion Stroici a construit aici un conac ale carui ruine se mai puteau inca vedea la inceputul secolului al XX-lea. 

Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lasat mostenire satul Miclauseni „Lupului Prajascului si nepoatei mele Saftei, si fiului meu, la Gligorie, cu helestee si cu prisaci si cu tot venitul, pentru ca i-am luat spre dansii ca sa-mi fie ei ficiori de suflet”. La sfarsitul secolului al XVII-lea (in 1697), urmasii lui Lupu Prajescu, neavand urmasi, au lasat domeniul fratilor Ioan si Sandu Sturdza, cu care se inrudeau.

La data de 19 aprilie 1699, fratii Sturdza si-au impartit intre ei averile, mosia Miclauseni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe mosie locuiau si munceau tarani clacasi si tigani vatrasi robi, care si astazi poarta nume de meserii: Bucataru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu, dupa cum scrie Costin Merisca, in lucrarea „Castelul Miclauseni in cultura romana” (Ed. „Cronica”, Iasi, 1996). Locuitorii satului Miclauseni traiau in bordeie saracacioase pe mosia boierului si pe garla din preajma parcului boieresc. 

In anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a recladit conacul boieresc, construindu-l cu demisol si parter si in forma de cruce. Conacul avea 20 de camere, cate zece pe fiecare etaj. In grajdurile conacului erau adapostiti cai de rasa, pregatiti pentru intrecerile manejului din cuprinsul domeniului.

Preocupat de extinderea mosiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, a construit in perioada 1821-1823 o biserica de curte, in apropierea castelului. El a inzestrat-o cu o frumoasa catapeteasma in stil baroc si cu numeroase obiecte de cult valoroase. De asemenea, Dimitrie Sturdza a construit aici si grajduri pentru cai. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclausanu, a amenajat pe o suprafata de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc in stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali si numeroase alei cu flori. El s-a ocupat de achizitionarea mai multor carti si manuscrise rare care au imbogatit colectiile conacului.

In Prefata la Cronicile Romaniei sau Letopisetele Moldaviei si Valahiei, editia a doua, Mihail Kogalniceanu scrie, intre altele: „…Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispozitiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care in pretioasa sa colectiune de la Miclauseni poseda si d-lui un mare numar de letopisete manuscrise, dara care sunt mai noi decat manuscrisele pastrate de mine”.

Desi era var cu domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), Alecu Sturdza a imbratisat ideile revolutionarilor de la 1848. El a murit de holera in anul 1848, existand suspiciuni ca ar fi fost otravit din ordinul domnitorului. A fost inmormantat in biserica conacului. Dupa moartea sa, de administrarea mosiei s-a ocupat vaduva sa, Ecaterina (Catinca). Ea a lasat mosia fiului sau, George A. Sturdza, in 1863.

In anul 1869, George Sturdza s-a casatorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutandu-se atunci la mosie.

Dornic sa refaca cladirea conacului, George Sturdza a vandut cateva paduri si a luat un imprumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Roman, punand ca gaj mosia Miclauseni. El trebuia sa-si achite datoriile in monezi de aur. Intre anii 1880 si 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat in stil neogotic tarziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene si amintind de Palatul Culturii din Iasi, dar si de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile constructiei au fost realizate de arhitectii Iulius Reinecke si I. Grigsberg. Pe peretii constructiei se afla urmatoarea inscriptie: „Casa ridicata aici de stramosul Ioan 1752, sub Matei Ghica Principe, adaugandu-se de catre Dimitrie biserica si grajduri, sub Ioan Sandu Sturza Principe, marita si inconjurata cu gradini de Alexandru si Ecaterina parinti, sub Mihail Grigore Sturza Principe, fiind adaugat manej in anul de la Hristos”. 

Castelul adapostea o colectie valoroasa de carti si documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmura de Cararra, argintarie, dar si piese arheologice, numismatice si epigrafice de mare valoare. Numai colectia de carti numara 60.000 de exemplare, multe din ele fiind editii princeps sau rarisime.

Singurul copil al lui George Sturdza si al Mariei Ghica a fost o fiica, Ecaterina. Ea s-a casatorit in anul 1897 cu Serban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Sotul ei a murit in 1918, Ecaterina Cantacuzino ramanand vaduva de tanara. Ea l-a infiat pe varul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de mosie, emigrand in Occident in timpul celui de-al doilea razboi mondial. 

In anul 1907, sub influenta rascoalelor taranesti din acel an, taranii din Miclauseni si Butea s-au adunat in grupuri, indreptandu-se spre castelul Sturzestilor, la poarta de la rasarit a castelului si cerand sa discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleantele si a poruncit unui slujbas sa noteze cat pamant doreste fiecare. Apoi le-a spus sa mearga acasa ca vor primi pamantul dorit.

In timpul primului razboi mondial, castelul a adapostit un spital militar, iar Maria Ghica si Ecaterina Cantacuzino au ajutat ranitii ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertand printre paturile cu raniti. In anul 1921, prin Legea agrara, taranii de pe mosia Miclauseni au fost improprietariti cu aproape 1.700 de hectare de pamant, parcelate in 810 loturi.

Pentru o lunga perioada, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza si sotia lui Serban Cantacuzino.

In anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost parasit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofat Dimitrie Sturza la 1823. Ea a refuzat initial sa evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adapostea castelul, predand ulterior Episcopiei Romanului doua inventare ale bibliotecii. In iarna anului 1944, au stationat in castel prizonieri nemti. Castelul a fost devastat de soldatii rusi care au folosit multe carti valoroase pe post de combustibil in sobe, vanzand alte volume unor magazine din Targu Frumos, unde erau folosite pentru impachetarea marfurilor. Pe langa carti, au disparut din castel piese de mobilier si cea mai mare parte din colectiile familiei Sturdza.

O parte din cartile ramase au fost stranse de Jacob Popper si Jean Ackerman, care le-au incarcat intr-un camion al Apararii Patriotice si le-au luat din castel cu scopul de a le proteja. Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iasi, a doua parte au fost vandute Bibliotecii Centrale Universitare si a treia au fost scoase din tara. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino si pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.

Ramasa vaduva si neavand copii, Ecaterina Cantacuzino s-a calugarit spre sfarsitul vietii sub numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclauseni, plus parcul de 30 hectare de padure care-l inconjoara, biserica ctitorita de parintii sai (Gheorghe Sturdza si Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) si toate dependintele, cu scopul de a fi amenajata aici o manastire de maici.

In anul 1953, comunistii au desfiintat asezarea monastica, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judetul Botosani, domeniul intrand in proprietatea statului. Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse in 1970 pentru a fi inmormantate in cimitirul familiei Sturdza de langa biserica din Miclauseni. 

In perioada urmatoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iasi si al Universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi. Autoritatile comuniste organizau uneori petreceri in mansarda castelului.

Potrivit informatiilor obtinute de la cativa locuitori din Miclauseni, o parte din mobilierul castelului a ajuns in casele unor localnici din Miclauseni si Butea. Unele piese de mobilier, avand inaltimi de peste 3 m, au fost scurtate la picioare sau li s-au eliminat frontoanele pentru a incapea in camerele mai joase ale caselor din sat. 

In anul 1960, Castelul de la Miclauseni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici functionand si scoala speciala. In noaptea de 23 decembrie 1968, a izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare ca de la o tigara lasata aprinsa. Atunci au ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansarda. In anii acelei folosinte nefericite, mai precis in 1985, mansarda si acoperisul castelului au cazut prada unui devastator incendiu. Apa cu care a fost stins incendiul s-a infiltrat in pereti, contribuind la degradarea progresiva a imobilului.

Cladirea s-a degradat in timp ca urmare a destinatiei improprii, ea nemaifiind intretinuta. S-au produs numeroase degradari ale structurii de rezistenþã, a stucaturilor, a sobelor, parchetului, a tamplariei, a picturii, a componentelor metalice etc. Componentele din lemn au suferit pierderi de material lemnos, elemente sculptate si traforate etc. In plus, usile si ferestrele au fost ciopartite, parchetul a fost scos, iar semineurile sparte. In 1985, conacul a fost afectat de un nou incendiu, arzand acoperisul.