Care este forma corectă, „mi-ar place” sau „mi-ar plăcea”? Află de ce în Asia se vorbește limba română

Cui nu-i place să vorbească corect din punct de vedere gramatical? Ei bine, una dintre dilemele cu care se confruntă o parte din români este alegerea formei corecte dintre „mi-ar place” sau „mi-ar plăcea”. Ambele forme par corecte, însă doar una e corectă, pentru că asta ne spune norma academică de astăzi şi la ea ne raportăm, dacă vrem să vorbim corect

Limba română poate crea multe confuzii uneori, însă, pentru a evita să ne exprimăm sau să scriem greșit, este nevoie să știm care sunt regulile gramaticale. Una dintre cele mai frecvente confuzii și greșeli este legată de cele două forme „mi-ar place” și „mi-ar plăcea”.

Care este forma corectă, „mi-ar place” sau „mi-ar plăcea”

Utilizarea greşită a verbelor se află în topul capcanelor gramaticale pe care foarte mulţi dintre români nu ştiu să le evite. Cele mai multe greşeli pornesc de la încadrarea greşită a verbelor în cele patru conjugări.

„Mi-ar place” sau „mi-ar plăcea”, care dintre aceste două variante este cea corectă? Ei bine, forma corectă la condițional optativ este „mi-ar plăcea” și aceeași regulă se aplică și în ceea ce privește alte verbe de conjugarea a II-a, cele care se termină în „ea”, cum ar fi „a cădea”, „a vedea”, „a tăcea” etc.

Astfel spus, surprinzător sau nu, nu vei găsi în dicționar verbele „a place”, „a tace” sau „a cade”. Deoarece modul condițional-optativ se formează din auxiliarul aș/ai/ar/am/ați/ar+ infinitivul verbului, formele corecte sunt: eu aș plăcea, tu ai plăcea, el ar plăcea, noi am plăcea, voi ați plăcea, ei ar plăcea. În limba română este foarte important și cum se folosește virgula.

Pentru a reține forma corectă, în cazul în care mai ai ezitări, ia drept exemplu infinitivul lung, care este „plăcere” nu „placere”. Cum nu ți-ar face niciodată „placere”, cu siguranță vei reține că „plăcere” este forma indicată, la fel și construcția „mi-ar plăcea”.

În Asia 80.000.000 de oameni vorbesc limba română

Înainte de 1989, dr. Lucian Cueșdan a lucrat câțiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo, el a început să caute explicații pentru faptul că dacii au renunțat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu.

În 1990, studiind toată istoriografia legată de geți, a ajuns la datele despre mesageți, care l-au condus la urmașii lor, populația punjabi. Cueșdean susține că „limba punjabi, din India, are 2000 de cuvinte curat românești, iar multe altele seamănă cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmașii unui tribit getic, ca și noi, deși distanța dintre români și punjabi e de 4500 kilometri.”

Potrivit istoriei „oficiale”, pe care am învățat-o cu toții la școală, dacă-geții au fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României și care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geții au renunțat parțial la limba lor pentru a învăța vorbirea cuceritorilor, din combinația acestora a apărut româna.

Lucian Cueșdean a ajuns, însă, la concluzia că această teorie este falsă. El spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China și de India. Pe lângă aceste aspecte, în limba română există o confuzie între forma corectă de plural dintre chibrite sau chibrituri.

Actuala populație punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmașa unui trib de geți localizați în Asia Centrală cu peste 2500 de ani în urmă. Acești urmași ai geților vorbesc o limbă ce seamănă cu româna.

Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune și cu latina. Problema este că acum 2500 de ani nu exista Imperiul Roman, asta înseamnă că geții vorbeau o limbă „latină” mult înainte de expansiunea romană.

Mai multe de atât, pe lângă forma corectă dintre „mi-ar place” sau „mi-ar plăcea” din limba română actuală, persoanele din comunitatea punjabi vorbesc o română arhaică și au 2000 de cuvinte identice, mutle din ele comune și cu latina.