Capcana recensământului
Ultimul recensământ al populației României, extrem de controversat, a avut loc în 2011. Când puterea executivă era deținută de PDL. Iar premier era Emil Boc. Marioneta lui Traian Băsescu. Începând de atunci, românilor le sunt comunicate în mod oficial de către diferite autorități fel de fel de cifre aiuritoare. O mega-jonglerie statistică, transformată într-o mega-escrocherie politică. Premiză pentru falsificarea tuturor alegerilor.
Atunci când te joci cu satistica, o operațiune de tip criminal, poți demonstra de pildă că la un referendum pentru demiterea unui președinte nu s-au prezentat suficient de mulți cetățeni la vot. Și, deși în realitate populația l-a demis pe respectivul președinte, cazul Traian Băsescu, acesta și-a menținut funcția, aparent în mod constituțional. La fel pot fi măsluite cifrele și în cazul unui referendum, să spunem, pentru definirea familiei sau la un referendum, să o spunem și pe asta, inițiat de președinte și legat de Justiție și statul de drept. Măsluirea cifrelor statistice are o puternică influență și în plan psihologic.
Pentru că pe această cale putem afla că la vot s-au prezentat procentual mai mulți români și, ca atare, opțiunile lor sunt mai legitime. Sau dimpotrivă. Că s-au prezentat mai puțini români și, ca urmare, opțiunile lor sunt mai degrabă nelegitime. Dacă primarul Capitalei ar decide să facă un referendum, pentru a-i întreba pe bucureșteni dacă doresc de exemplu autobuze cu gaz total nepoluante și mult mai ieftine, sau autobuze clasice, sau autobuze electrice, cum Dumnezeu ar putea fi organizată chestionarea populației, atâta timp cât nimeni nu știe care este cifra reală a locuitorilor Capitalei care efectiv trăiesc în București, în comparație cu bucureștenii care în realitate sunt plecați peste mări și peste zări, ori cu cetățenii trăitori în Capitală, dar care nu sunt prinși în statistici decât cel mult în localitățile din care provin?
Ceea ce se întâmplă în mare, se întâmplă și în mic. Aceeași situație o avem și în ceea ce privește populația din orașele și comunele României. Harababura este generală. În această harababură generală, nu este de mirare că institutele de cercetare de piață, cu toți algoritmii de corecție pe care-i introduc, reușesc din ce în ce mai greu să ne ofere prognoze corecte. Dar dincolo de cercetările sociologice, cum Dumnezeu poate fi proiectat să spunem transportul în comun sau transportul cu mijoacele proprii de locomoție sau chiar furnizarea de apă, de energie electrică și de gaz, în condițiile în care numărul beneficiarilor continuă să fie necunoscut?
Din câte știu, suntem singurul stat în această situație. Într-o situația în care cifrele fluctuează într-un mod cel puțin suspect. Conform ultimelor date oficiale, dacă ele ar fi adevărate, este fals că populația României a scăzut începând din 1989. Dimpotrivă, ea ar fi crescut. Și ar fi ajuns la 23 de milioane. La sfârșitul lunii februarie însă, Ministerul Afacerior Interne a infirmat cifrele furnizate cu câteva luni în urmă, declarând o populație cu domiciliul pe teritoriul României de 22.263.108 locuitori. Vă închipuiți ce salt. În 2011, recensământul ne dădea un total de doar 20.121.641. Iar în septembrie 2016, Institutul Național de Statistică ne oferea altă cifră, de 19.760.000 de cetățeni. Pentru ca zile trecute, Autoritatea Electorală permanentă să ne zăpăcească din nou, furnizându-ne cifra de 19.004.986.
În aceste condiții, este de înțeles de ce doamna Renate Weber, Avocatul Poporului solicită insistent răspunsuri la o serie întreagă de întrebări cheie privind evidența populației. O înțeleg pe doamna Weber, îl înțeleg și pe Bogdan Tiberiu Iacob, arheologul presei de investigație din România, care-și pune și el multe întrebări în acest sens. Dar îi înțeleg și pe guvernanți. Guvernanții sunt din nefericire interesați să falsifice cifrele. Din varii motive. Și când spun guvernanți, mă gândesc chiar și la primarii de comune. Aceștia primesc, atunci când primesc, fonduri în funcție de numărul de locuitori. În mod categoric, sunt interesați să exagereze acest număr. Și România primește fonduri de la Uniunea Europeană, tot în funcție de numărul de locuitori. Un număr umflat ar putea să atragă fonduri umflate. Și așa mai departe.
Problema este că s-a ajuns cu minciuna atât de departe, încât aproape nimeni nu mai știe care sunt numerele reale. Autoritățile le-au ascuns atât de bine, încât nici ele nu le mai găsesc. În aceste condiții, nici măcar minciuna nu mai funcționează așa cum își doresc propagandiștii. Este din punct de vedere statistic alandala. Din acest haos nu au de câștigat decât pescuitorii în ape tulburi. Aceștia sunt în primul și în primul rând reprezentanții statului subteran.
Și o ultimă observație. Situația reală a României nu poate fi cunoscută, decât în condițiile în care recensământul este corect făcut. Al oamenilor, al gospodăriilor, al animalelor, etc. La precedentul recensământ, am semnalat în mai multe analize și am demonstrat acest lucru, faptul că operația a eșuat din capul locului. Din capul locului s-a lucrat în baza unor informații mai degrabă supte din deget decât culese de pe teren. Dacă există și o parte amuzantă a acestei situații neobișnuite, este că în 2011, după încheierea recensământului sau cu un an mai târziu, când ne-au fost comunicate cifre definitive, nici măcar Guvernul de atunci, Guvernul Boc, care a organizat pe bani grei întreaga operațiune, nu știa care sunt cifrele corecte. Și cum stă România de fapt. În aceste condiții, până și marile diversiuni politice nu pot fi puse la cale decât tot în stil amatoristic. Poate că anul viitor, când este anunțat un nou recensământ, ne vine totuși mintea la cap.