A sprijinit Romania Israelul in Razboiul de sase zile?
In iunie 1967, Israelul a declansat un atac fulgerator asupra Egiptului si Siriei, obtinand o victorie zdrobitoare in doar sase zile. Situatia era foarte delicata pentru liderul sovietic Leonid Brejnev, deoarece Moscova sustinuse pana atunci lupta popoarelor arabe impotriva „imperialismului” american. Convocati la Kremlin, liderii comunisti din Europa de Est au decis ruperea relatiilor cu Israelul in semn de protest. Cu exceptia lui Ceausescu…
Liderul egiptean Gamal Abdel al Nasser era o personalitate politica in plina ascensiune in anii 1960. Politica sa externa milita pentru unirea lumii arabe impotriva dominatiei occidentale si pentru dreptul statelor mici de a avea un cuvant de spus in relatiile internationale. Acestea i-au adus un prestigiu deosebit atat in randul arabilor, cat si in restul lumii, el fiind unul dintre liderii proeminenti ai Miscarii de Nealiniere. Avand in vedere situatia arabilor din Palestina, politica sa pan-araba capatase si pronuntate accente anti-israeliene.
Uniunea Sovietica l-a sprijinit pe Nasser inca din vremea lui Hrusciov, sperand sa-l foloseasca impotriva americanilor si sa-l atraga de partea Moscovei, consolidand astfel pozitia sovietica in cadrul lumii a treia. Pe masura ce Statele Unite s-au implicat tot mai activ in sprijinirea Israelului, optiunea sovietica pentru arabi s-a consolidat. Cu toate acestea, relatiile dintre sovietici si egipteni au fost dificile, mai ales din cauza faptului ca Nasser era un om imprevizibil, care deseori lua decizii in mod intempestiv si sub impactul momentului.
Preludiu la un razboi scurt
Multi lideri arabi declarasera, in diferite circumstante, ca obiectivul lor era alungarea evreilor din Palestina, insa atunci cand Nasser, cu prestigiul pe care il avea, a declarat ca tara sa urmarea nici mai mult, nici mai putin decat lichidarea statului Israel, impactul a fost cu totul diferit. In general, specialistii apreciaza ca izbucnirea Razboiului de sase zile, in iunie 1967, a fost rezultatul unui lung sir de greseli facute de Nasser. In special doua dintre acestea au fost de natura sa-i convinga pe israelieni ca Nasser vorbea serios atunci cand se referea la lichidarea Israelului.
Astfel, in luna mai 1967, in urma unor informatii referitoare la potentiale concentrari de trupe israeliene la granita cu Siria, Nasser a luat decizia de a inchide prin mijloace militare Golful Aqaba, ceea ce a provocat mari pierderi economice Israelului, multe din rutele sale comerciale trecand pe acolo. Ulterior, Nasser a solicitat retragerea trupelor UNEF stationate in Peninsula Sinai. Acestea erau contingente sub egida Natiunilor Unite care stationau in zona granitei dintre Egipt si Israel cu scopul mentinerii pacii. Pentru israelieni, retragerea trupelor UNEF – care stationau acolo cu acordul Egiptului – a fost un semn ca Nasser se pregatea de lupta.
Kremlinul decide: in ciuda deciziilor sale intempestive, Nasser trebuie sprijinit
In aceste conditii, Israelul a lansat pe 5 iunie 1967 un atac fulgerator asupra Egiptului, lovind pe calea aerului baze militare si mai ales aeroporturi, cu scopul de a-i paraliza capacitatea de aparare. Lovituri similare au urmat impotriva Siriei, iar israelienii au obtinut o victorie totala impotriva adversarilor, nimicind practic fortele armate ale Egiptului in doar sase zile. Pentru Brejnev, aceasta era o catastrofa: infrangerea zdrobitoare a aliatului sau reprezenta o lovitura de prestigiu pentru Uniunea Sovietica. In plus, Moscova era silita sa-i acorde in continuare suport aliatului, mai ales militar, cu costuri mari.
In dupa-amiaza zilei de 8 iunie 1967, Ceausescu a primit un telefon pe „firul rosu” direct de la Moscova, prin care era convocat a doua zi la Kremlin, la o intalnire urgenta a liderilor comunisti, pentru a dezbate situatia din Orientul Mijlociu. La intalnire, Brejnev le-a povestit „tovarasilor” despre evolutia situatiei militare, asa cum o cunostea din surse sovietice, si a insistat asupra faptului ca Uniunea Sovietica nu l-a sprijinit pe Nasser in deciziile sale care au precipitat izbucnirea razboiului. El a relatat faptul ca atat inchiderea golfului, cat si solicitarea de retragere a trupelor UNEF au fost decizii luate de Nasser, fara consultarea Moscovei. Concluzia sa era ca, in ciuda acestei situatii, Nasser trebuia sprijinit in continuare, pentru a nu periclita influenta „socialismului” in lumea araba.
Ceausescu ia distanta: „Aceasta este o lozinca care nu poate primi sprijin”
Majoritatea liderilor comunisti prezenti s-a exprimat in sensul celor spuse de Brejnev, reafirmandu-si cu loialitate sprijinul atat pentru Nasser, cat si pentru politica sovietica din Orientul Mijlociu, condamnand agresiunea Israelului si presupusul sprijin oferit de americani acestora din urma. Ceausescu, care a mers la Moscova insotit de I.Gh. Maurer, a avut insa un alt punct de vedere. Prima intrebare pe care a ridicat-o Ceausescu a fost din ce cauza a suferit armata egipteana o infrangere atat de grea, intr-un timp atat de scurt? Intrebarea sa era retorica si avea o tinta precisa: anterior, Brejnev tocmai explicase ca Uniunea Sovietica oferise Egiptului un ajutor militar consistent cu mult inainte de inceperea conflictului, si in ceea ce privea logistica, si in ceea ce privea expertiza, prin numerosii ofiteri sovietici trimisi in Egipt pe postul de consilieri.
„Si noi ne-am pus intrebarea si nu gasim un raspuns – spunea Ceausescu in sedinta – ce s-a intamplat cu armata RAU? Cum a fost posibil ca in conditiile in care ei se pregateau si si-au mobilizat toate fortele, sa nu adopte masurile elementare si sa nu cunoasca ce va face si dusmanul? Serviciile respective de informatii nu au cunoscut realitatea in ce priveste Israelul, intentiile sale. Aceasta trebuie sa ne dea de gandit”[1].
Maurer si liderul polonez Wladislaw Gomulka au avut un schimb de replici cu aceasta ocazie. Revenit acasa, Ceausescu povestea cum Gomulka a raspuns ca aceste greseli ale armatei egiptene fusesera cauzate de faptul ca in aceasta armata se gaseau multi analfabeti. La aceasta, Maurer a replicat sarcastic ca si in Pactul de la Varsovia se gaseau, de altfel, multi „analfabeti politici”[2]. Dincolo de aceasta insa, mesajul pe care l-a transmis Ceausescu la intalnirea de la Moscova a fost in opozitie cu cel sovietic. Pozitia lui Brejnev era ca Israelul a comis un act de agresiune si trebuia condamnat pentru aceasta. Ceausescu, in schimb, a sustinut ca responsabilitatea era de fapt impartita, fiindca atacul israelian fusese determinat de provocarile lui Nasser: „Ei si-au propus sa distruga Israelul. Felul in care arabii au pus problema nu a servit mobilizarii opiniei publice mondiale in favoarea lor. Lozinca de distrugere a Israelului a ridicat lumea impotriva lor. Aceasta este o lozinca care nu poate primi sprijin. In aceasta regiune sunt multe probleme litigioase, dar rezolvarea lor nu se poate face prin nimicirea Israelului sau a statelor arabe”[3].
Brejnev i s-a plans lui Ceausescu: „Sunt extrem de obosit. N-am dormit de 3 zile”
Dezbateri aprinse au avut loc la final in legatura cu o potentiala declaratie comuna prin care Israelul sa fie condamnat ca agresor, idee careia Ceausescu i s-a opus. In final, el nu a semnat decat un comunicat comun care chema la rezolvarea pasnica a conflictului, in timp ce ceilalti lideri comunisti, la propunerea Moscovei, au decis sa rupa relatiile diplomatice cu Israelul. Intr-o pauza a intalnirii, Brejnev i se plangea lui Ceausescu: „Sunt extrem de obosit. N-am dormit de 3 zile. Azi noapte am dormit doar 2 ore pe canapea la serviciu. Stam toti trei (Brejnev, Kosighin, Podgornii, n.n.) si scriem tot timpul instructiuni pentru reprezentantul sovietic in Consiliul de Securitate. Din ora in ora primim noi stiri. Eu i-am spus lui Nasser sa fie prudent si mi-a raspuns ca este pregatit. Acum spune ca americanii si englezii au intervenit, trimitand avioane care sa ofere acoperire Israelului. Nu este adevarat. Noi stim precis. Navele noastre din Mediterana sunt alaturi de cele americane. Ne observam reciproc. Niciun avion american n-a zburat si n-a acordat protectie Israelului. Mai mult decat atat. Noi am vorbit tot timpul prin telefonul rosu cu Johnson, Wilson si de Gaulle”[4].
Romania nu a rupt relatiile diplomatice cu Israelul, asa cum au procedat celelalte tari comuniste, ceea ce a atras atentia intregii lumi in mod favorabil, contribuind la sporirea prestigiului international pe care Ceausescu incepea deja sa-l dobandeasca. Cu toate acestea, el a avut grija, la intoarcerea de la Moscova, sa lanseze un nou apel la rezolvarea pasnica a conflictului. O nota scrisa in acest sens a fost inaintata atat ambasadorilor tarilor implicate, cat si ambasadorului american la Bucuresti. Refuzul Bucurestiului de a rupe relatiile cu Israelul a fost insa de folos acestei tari, in conditiile criticilor cu care se confrunta deja pe plan international, reprezentand implicit o forma de sustinere.
Ambasadorul israelian a revenit ulterior in audienta la Ministerul de Externe, pentru a multumi in numele guvernului sau pentru pozitia „inteleapta” a Romaniei si a facut un apel la guvernul roman sa depuna eforturi pentru a aduce partea araba la masa negocierilor. Arabii refuzau sa negocieze cu Israelul pana cand acesta nu se retragea din teritoriile ocupate, iar Israelul conditiona la randul sau retragerea de recunosterea statalitatii sale de catre tarile arabe. Impasul era deplin.
Tito era convins: „imperialistii au organizat acest lucru. Israelul a fost instrumentul”
O intrebare esentiala care se ridica aici este de ce a refuzat Ceausescu sa faca ceea ce facusera toti ceilalti lideri comunisti, provocand Moscova pe o tema care nu implica o miza directa pentru Romania. Intr-o discutie purtata cu presedintele iugoslav Iosip Broz Tito la Moscova, cu ocazia intalnirii amintite, Ceausescu era de parere ca o mare responsabilitate pentru cele intamplate ii revenea Uniunii Sovietice, care l-ar fi incurajat pe Nasser in greselile sale. Tito in schimb, fiind apropiat de Nasser prin colaborarea lor in cadrul Miscarii de Nealiniere, parea sa-i considere vinovati pe americani, care ar fi incitat Israelul la razboi: „Tito: Desigur, imperialistii au organizat acest lucru. Israelul a fost instrumentul; Israelul a atacat. Il cunosc de 15 ani pe Nasser. El n-a dorit acest razboi. Eu i-am spus cand ne-am intalnit ca n-are dreptate cand pune problema distrugerii Israelului, dar n-a ascultat. (…)
Ceausescu: Tovarase Tito, vreti sa va spun in mod sincer? Noi avem date din care reiese ca el insusi a spus ca a fost impins la acest razboi.
Tito: Dracu’ stie!”[5]
Pozitia Romaniei fata de Razboiul de sase zile nu a fost nici pe departe una de sustinere explicita a Israelului, avand in vedere ca in nenumarate randuri diplomatia romana a facut apel la partile implicate in conflict sa-si rezolve diferendele pe cale pasnica. Mai mult, in foarte multe ocazii, Romania a solicitat Israelului, inclusiv in mod direct, sa se retraga din teritoriile ocupate. Analiza documentelor oficiale emise in Romania in acel context, fie la nivel de partid, fie la nivel de stat, releva mai degraba o pozitie de neutralitate, care ilustra fidel directia generala a politicii externe romanesti in epoca. Totusi, refuzul de a rupe relatiile diplomatice cu Israelul nu putea sa nu fie interpretat ca o forma implicita de sustinere.
Maurer: „noi nu am semnat declaratia de la Moscova pentru ca nu am vrut in felul acesta sa acoperim o politica care a fost facuta intr-un anumit fel”
Un alt raspuns la intrebarea de ce a procedat Romania in acest fel a fost oferit chiar de premierul I.Gh. Maurer. Acesta a efectuat o vizita in China in cursul lunii iulie 1967, ocazie cu care a purtat discutii indelungate cu omologul sau Ciu Enlai, unul dintre oamenii de incredere ai lui Mao. Pozitia chineza era vizibil diferita de cea romaneasca, in sensul ca China ii acuza pe americani ca au incitat Israelul contra arabilor, lucru cu care Maurer nu era de acord, dupa cum ii marturisea lui Ciu Enlai. Pe de alta parte insa, China acuza si Uniunea Sovietica de tradare, in sensul ca nu acordase arabilor tot sprijinul pe care putea sa-l acorde. Si aici pozitia romanilor era diferita.
Cu privire la ratiunile Romaniei de a nu rupe relatiile diplomatice cu Israelul, Maurer ii spunea lui Ciu Enlai: „Pentru a incheia problema aceasta a Orientului Mijlociu, imi ramane sa arat ca noi nu am semnat declaratia de la Moscova pentru ca nu am vrut in felul acesta sa acoperim o politica care a fost facuta intr-un anumit fel. Sigur ca declaratia cuprindea o serie intreaga de lucruri care noua ni s-au parut ca nu trebuiau abordate in felul acesta, dar declaratia avea ca principal obiectiv sa solidarizeze tarile socialiste care fac parte din Pactul de la Varsovia cu politica dusa de catre Uniunea Sovietica in acest spatiu”[6].
Cu alte cuvinte, pozitia Romaniei era determinata – dincolo de alte considerente – de refuzul sau de a accepta subordonarea fata de Uniunea Sovietica. Aceasta politica nu a compromis relatiile sale cu China, in ciuda pozitiilor diferite, dar, in schimb, le-a imbunatatit semnificativ pe cele cu Statele Unite, care au receptionat in mod favorabil aceasta manifestare de independenta a Romaniei[7]. Mai mult, o imbunatatire s-a putut observa in mod surprinzator si in relatiile cu Iranul. Aceasta tara – la acel moment inca o monarhie – nu agrea politica pan-araba a Egiptului, in care vedea o amenintare. Nasser era el insusi un revolutionar care rasturnase o monarhie inainte de a veni la putere, ceea ce nu starnea simpatii la Teheran.
Ceausescu, invitat in Iran
La cateva zile dupa incetarea ostilitatilor, ambasadorul iranian la Bucuresti, Soltan Hossein Vakili Sanandaji, a fost primit in audienta de Ceausescu, ocazie cu care a transmis aprecierea guvernului sau pentru pozitia adoptata de Romania. Ambasadorul fusese deja imputernicit sa-i adreseze lui Ceausescu o invitatie oficiala de a vizita Iranul. El a tinut sa precizeze ca „tara sa nu poate admite ca un stat sa fie desfiintat cu forta, deoarece a admite un astfel de principiu inseamna a crea posibilitatea ca astazi sa fie lichidat Israelul, iar miine oricare alta tara”[8]. Ceausescu a multumit pentru invitatie dar a evitat sa precizeze o data la care ar putea efectua vizita, constient probabil ca o asemenea vizita ar insemna o sustinere clara pentru adversarii Egiptului. Acesta era un mesaj pe care Ceausescu a evitat sa-l transmita.
In final, pozitia Romaniei fata de Razboiul de sase zile a fost in mod limpede influentata de eforturile sale de afirmare a independentei pe plan extern si de distantare de Uniunea Sovietica. Echilibrul atent realizat de diplomatia romana a facut in asa fel incat aceasta pozitie, diferita fata de celelalte tari comuniste, sa-i imbunatateasca relatiile cu Israelul si SUA, fara a le compromite totusi pe cele cu lumea araba sau China. Singurele relatii externe care au avut de suferit au fost probabil cele cu Uniunea Sovietica, avand in vedere ca, mai tarziu, Brejnev avea sa-i reproseze lui Ceausescu, de mai multe ori, pozitia diferita adoptata fata de conflictul din Orientul Mijlociu.
NOTE
[1]Note de la intalnirea conducatorilor partidelor comuniste si muncitoresti si a guvernelor socialiste, Moscova, 9 iunie 1967, ANIC, fond CC al PCR – sectia Relatii Externe, dosar no. 43/1967, f. 16
[2]Stenograma sedintei Comitetului Central al Partidului Comunist Roman din ziua de 10 iunie 1967, ANIC, fond CC al PCR – sectia Cancelarie, dosar nr. 88/1967, f. 10-11
[3]Note de la intalnirea conducatorilor…, f. 15
[4]ibidem, f. 33-34
[5]ibidem, f. 35-36
[6]Stenograma discutiilor avute cu ocazia vizitei delegatiei de partid si guvernamentale a Republicii Socialiste Romania in Republica Populara Chineza, ANIC, fond CC al PCR – sectia Relatii Externe, dosar nr. 49/1967, f. 52
[7]Dumitru Preda, „Foreign Policy of the United States and Romania. New Evidences, 1963-1969”, Totalitarianism archives, nos. 1-2 (2002), p. 263
[8]Nota de convorbire, ANIC, fond CC al PCR – sectia Relatii Externe, dosar nr. 46/1967, 4.
sursa:historia.ro